Luni, 18 aprilie, a avut loc la Sala Palatului
concertul cantaretei Lhasa de Sela. A fost o surpriza enorma ca a venit in
Romania, ca intr-o zi oarecare de luni aveam sa o ascultam in aerul comunist al
unei sali atat de nepotrivite, ca mii de oameni ii iubesc muzica si au venit
obositi de la munca sa o asculte.

Nu vreau sa povestesc cum a fost concertul
pentru ca ar fi prea greu si as fi prea subiectiva. Spun doar ca regret ca nu
au fost acolo toti oamenii care imi sunt dragi. Altceva ar fi de zis. Multi
s-au intrebat ce a avut atat de special acest concert, ce l-a deosebit atat de
mult de altele, dar mai ales de concertele cantaretilor romani. Sa fi fost
sunetul impecabil, luminile in armonie perfecta cu muzica, legatura creata intre
cei de pe scena si cei din sala? Sa fie lucrurile astea atat de importante?

Eu tind sa cred ca dincolo de o muzica si o
voce extraordinare, atentia pentru detalii este cea care poate crea diferente
enorme. N-am putut sa nu imi amintesc ca, nu cu mult timp in urma, am fost in
aceeasi sala la un concert incheiat lamentabil de Holograf – un concert cu
nenumarate microfonii, cu o atmosfera stranie si rece, cu un Dan Bittman
hipersensibil si plin de aere iritandu-si (paradoxal) fanii... ÃŽmi placea
Holograf de vreo zece ani si ii stiam toate cantecele pe dinafara. Lhasa
ascultam doar de vreo doi ani. Si cu toate astea, de la ”Tandreturile...”
romanesti am iesit cu impresia ca cineva si-a batut joc de timpul si de banii
mei (si credeam ca doar Dan Bittman era acela), iar de la Lhasa am iesit cu
impresia ca pentru asa o seara as fi dat oricat. Realizez abia acum ca spectacolul
romanilor, talentati si ei, fara indoiala, a fost al unor oameni care nu isi
respecta si nu isi iubesc publicul, care vor sa castige bani dar nu investesc
mai nimic in ei insisi - instrumente, sunet, lumini si tot ce ar spori
calitatea propriilor spectacole. Biletul pentru concertul Lhasa a costat doar
de doua ori mai mult si publicului i s-a oferit de zeci de ori mai mult. Lhasa
a VORBIT cu oamenii care o vedeau si pe care ii vedea prima data, a comunicat
cu ei, a fost calda, deschisa si de o modestie uimitoare. A cantat nu doar
frumos, dar din tot sufletul, si publicul a raspuns ”cu aceeasi moneda”. Nu au
fost probleme cu sunetul, pentru ca a venit cu oamenii ei care chiar se pricep
la asta (si, daca va vine sa credeti, in jenanta Sala a Palatului se aude
bine!). Cei care s-au ocupat de lumini nu cred ca au fost nici ei niste
incepatori. Asa se fac unii cunoscuti, iubiti, respectati, bogati.

Si pentru ca tot am scris atat, mai adaug ceva: mii de multumiri celor
care au adus-o pe Lhasa in Romania. E ca si cand ne-ar fi dus pentru doua ore pe
noi, vreo patru mii de oameni, intr-o alta lume – mult mai frumoasa. Si poate
s-o fi ratacit pe la concertul ei si vreo asa zisa vedeta locala si a inteles
ce inseamna muzica adevarata si succesul meritat.