omega sun: blog

Din colectia 'trimisul nostru special la fata locului', urmatoarele randuri vor sa alcatuiasca radiografia unei nopti petrecute la un club (nu spun care) de notorietate insemnata printre tinerii care se pot lauda cu oarecare pretentii muzicale; se considera a fi un club rock, in orice caz.

Am sosit exact la deschidere; parea ca va fi o seara linistita, cu muzica buna care incurajeaza discutii visatoare in jurul bancilor lipicioase(?) amenajate de-a lungul peretilor. In gasca mea exista o anumita curiozitate amestecata cu un gram de manie a persecutiei, specifica celor care calca pentru prima oara intr-un club populat de 'oamenii locului'. Parca ar fi scris pe noi 'venim pentru prima oara aici... and we mean no harm'; de cealalta parte, ei, rockerii - comunitate pasnica si toleranta; sau, mai bine zis, ramane de vazut. Formau un singur organism, de la fiecare masa plecau indivizi care apoi interactionau cu altii si altii, care la randul lor creeau alte retele de comunicare. Cu alte cuvinte, one big happy family; si, desigur, incadrate in peisaj la limita esteticului, nelipsitele cupluri, ai caror componenti erau parca prinsi printr-o ventuza; din afara, parea destul de plictisitor sa fii in locul lor; in unele cazuri cu exces de saliva, chiar dezgustator; but it's a free country and people think they are in love. Aparentele erau inselatoare in seara aceea: "Uite-i p-aia doi! Dar, stai putin... care e el? Sunt doua?" - rockerii astia pletosi si slabuti, gata sa ne pacaleasca.

Ca orice om care isi respecta masochismul, am petrecut Pastele alaturi de familie, intr-un cadru pitoresc, mioritic, mitic, rustic etc, cunoscut sub numele de 'la tara'.

Ajung acolo dupa un drum de doua ore, inghesuita intr-o masina indesata cu rude si cu mancare in cantitati industriale. Acolo, totul graviteaza in jurul mesei. Se face un fel de program pentru gatit si aproape toata ziua de dinainte de Inviere este pierduta la bucatarie.

Am iesit putin din egocentrism si am privit in jur, sa vad ce se mai intampla. Societatea a evoluat: observ femei frumoase care isi plimba bunicutii prin cele mai scumpe magazine, iar acestia nu se pot abtine sa nu le rasfete, indeplinindu-le orice capriciu; cu toate astea, "nepoatele" par mereu deranjate de ceva, nu-mi pot da seama de ce anume. Probabil sunt inoportunate cu nimicuri de catre ignoranti care nu sunt indeajuns de profunzi sa le inteleaga nemultumirea, sa intuiasca grijile ce le intuneca privirea si complexitatea sirului de ganduri care le fac sa strambe din nas sau sa-l tina atat de sus.

Iritata de rutina cotidiana, simteam nevoia sa fac ceva pentru a scapa de ea; unde sa ma merg? Pai hai la teatru. Niciodata nu ma dezamagise, asa ca eram destul de entuziasmata de iesirea mea; planuisem sa ma duc la o comedie (n-aveam nevoie de alte tragedii in programul meu) si, in final, aleg "Gaitele" de Alexandru Kiritescu. Imi sacrificam dimineata de duminica, dar eram sigura ca o sa merite. Ma simteam superioara datorita privarii de somn in beneficiul culturii (ce snoaba!). Aceeasi stare am pastrat-o si in drum spre teatru.

Deci, duminica dimineata, eu hoinaream pe strazile Bucurestiului, alaturi de trei prietene. Mi se parea ca toti oamenii care treceau pe langa noi nu aveau cum sa faca ceva mai frumos si mai interesant decat mine. Zambeam in interior, gandindu-ma ca o sa intru in cladire si gata! Uit de agitatia lor obositoare, de preocuparile lor modeste; de fapt, si de ale mele. Acolo urma sa privesc fara rusine, prin gaura cheii, fragmente din viata unor oameni fictivi. Si chiar daca sala era plina, eu eram singura observatoare din fata scenei, pentru mine se juca piesa.