Am sosit exact la deschidere; parea ca va fi o seara linistita, cu muzica buna care incurajeaza discutii visatoare in jurul bancilor lipicioase(?) amenajate de-a lungul peretilor. In gasca mea exista o anumita curiozitate amestecata cu un gram de manie a persecutiei, specifica celor care calca pentru prima oara intr-un club populat de 'oamenii locului'. Parca ar fi scris pe noi 'venim pentru prima oara aici... and we mean no harm'; de cealalta parte, ei, rockerii - comunitate pasnica si toleranta; sau, mai bine zis, ramane de vazut. Formau un singur organism, de la fiecare masa plecau indivizi care apoi interactionau cu altii si altii, care la randul lor creeau alte retele de comunicare. Cu alte cuvinte, one big happy family; si, desigur, incadrate in peisaj la limita esteticului, nelipsitele cupluri, ai caror componenti erau parca prinsi printr-o ventuza; din afara, parea destul de plictisitor sa fii in locul lor; in unele cazuri cu exces de saliva, chiar dezgustator; but it's a free country and people think they are in love. Aparentele erau inselatoare in seara aceea: "Uite-i p-aia doi! Dar, stai putin... care e el? Sunt doua?" - rockerii astia pletosi si slabuti, gata sa ne pacaleasca.

Nu credeam ca va fi animatie pe ringul de dans: "oameni introvertiti, sensibili, incapabili sa se exprime prin orgoliul miscarii si care sunt impliniti doar de sunetul muzicii lor... se explica" ma gandeam eu. Dar am fost avertizata ca mai tarziu va incepe 'topaiala'; deci asa i se spune pe aici. Si, intr-adevar, it began. Doar in iad cred ca mai exista inghesuiala precum cea din noaptea respectiva. As zice ca si temperatura e destul de asemanatoare. Ne bagam si noi in magma aceea de oameni, colcaitoare de sudoare, de fum de tigara si de miscari isterico-stangace. Timid si cu modestie, constransi sa nu jignim vreun cult underground, incepem sa ne desfasuram dezinvolti, pana la urma, pe muzica.
Deodata, cineva striga in spatele meu un "scuza-ma!!!" mustrator si ironic, al carui singur scop era sa-mi evidentieze neghiobia si lipsa de bun-simt; ma intorc si... o vad in toata splendoarea ei: era Rockeritza. Purtand o camasa neagra, niste blugi inchisi, cu unghiile negre si dotata cu accesorii 'dark', cu ochii mijiti a infuriere, inconjurati dramatic de o linie neagra, cu buzele tuguiate in indignare si cu fruntea incruntata cu ajutorul unor striatii verticale pornite de la sprancene, deci cu toata figura mustind nemultumire, era prototipul rockeritzei. La vederea acestei aparitii fantastice, n-am reusit decat sa schitez un zambet tamp, care trada ignoranta mea cu privire la ce tocmai se intamplase; am banuit ca probabil am deranjat-o cu ceva, oi fi calcat-o pe picior, dar nici azi nu pot spune cu siguranta. Bunavointa surasului meu contrasta grotesc cu incordarea ei.

Niciodata nu m-a convins imaginea 'intunecata' pe care o promoveaza rockerii, care e mai vizibila la sexul frumos; pardon, voiam sa zic 'slab'. Nu pot asculta rock daca nu poarta stigmatul negrului? Sau au ajuns sa aprofundeze atat de mult aceasta pasiune incat simt nevoia s-o reprezinte in exterior? Insa exteriorul conteaza pentru ei? Mi se par la fel de comerciali ca duduile care opteaza sa se imbrace numai in roz, de exemplu. Si eu as alege negrul, dar din cu totul alte motive. Nu mai stie nimeni de cumpatare? Sau de excesul optiunilor nelimitate? Nimeni n-a fost in stare sa-mi dea un argument edificator pentru felul in care aleg rockerii sa apara in lume. Inteleg, e alegerea lor, dar de ce? Sunt raspunsuri de genul 'pentru ca asa vreau eu, asa am chef', raspunsurile acelea infumurate, echivalente cu "d'aia", care nu-mi spun nimic. Si mai e si "nu ma pot imbraca in alb (sau verde, nu conteaza, orice culoare) cand ascult ce ascult" (adica, sa zicem, rock foarte suparat cu niste versuri asortate); alta prejudecata. Inclin sa cred ca, pur si simplu, simt si ei nevoia, oricat de liberi ar fi in individualitatea lor, sa faca parte dintr-un grup, sa apartina unei entitati.

Cum spuneam, era sa ma bata o rockeritza. Asadar, ca sa nu-mi fortez norocul si sa mai aiba loc vreo scena asemanatoare, imi mut coordonatele pozitiei mai aproape de masa grupului meu; rezultatul: sparg o sticla de bere.

Apoi mai sunt si oamenii grasi, lipsiti de constiinta ca in jurul lor se afla altii mai mici care ar dori si ei o particica din podea; nu, ei nu inteleg asta; la ei, cuvantul de ordine este exagerarea; in absolut tot ce intreprind: mancat, vorbit si dansat; din pacate, am avut nenorocul de a ma afla pe ruta dintre ringul de dans si prietenul unei fete mai 'plinute', prieten ai carui pantaloni se lipisera probabil de bancile acelea; ea il coplesea cu tot felul de atentii, nu-l lasa mult timp singur si venea cateodata sa-i danseze in fata; si eu, ei bine... eu zburam, dupa ce eram proiectata prin aer de o lovitura difuza, moale intr-un fel, dar puternica precum un cutremur.

Lasand la o parte aceste detalii, a fost chiar bine... sa nu uit, insa, de fumatorii care se lasa atat de consumati de viciul lor incat nu se pot desparti de el nici atunci cand danseaza; astfel, era sa-mi ard parul; dar nu generalizez, autoarea acestei greseli era prietena rockeritzei de mai devreme, asa ca... mai stii?

Cu toate acestea, era placut in club; muzica facea toti banii; si a fost o ora, nu stiu sa spun cu exactitate care, in jur de 2, cand totul era cum trebuie, cand fiecare avea loc cu discretie si cand parca era mai racoare; si toti dansau, pe podea sau pe banci, nu conta. Si ma gandeam ca e reconfortant sa stii ca e un loc unde poti aparea daca n-ai somn la 3 noaptea, deja vedeam noptile viitoare petrecute aici...
Aberam. Si nu bausem nimic. Uitasem ca sunt fata si nu pot hoinari singura pe strazile Bucurestilor la asa ora tarzie; mi-ar trebui o masina; asa departe visul meu, dar nu imi dadusem inca seama ca
e nerealizabil.

Apoi s-a intamplat ceva ce mi-a revelat limitarea: am ramas doar o gasca de fete. Si de-atunci, nu stiu cum, ca nu-i observasem pana in momentul acela, au aparut personajele cu adevarat dubioase; toate privirile erau atintite in coltul nostru si nu, nu e vorba de paranoia. Am spus priviri? Reformulez: zgairi, fixari, chiar studii de caz, la capatul carora se aflau ochi bolnaviciosi si ametiti de aburii alcoolului, purtati de indivizi cu burti la gura si, logic, cu berea intr-o mana. Aratau ca niste manelisti. Ce s-a intamplat cu rockerii preocupati de orice altceva in afara de fete?
Pentru baieti, intrarea e mai scumpa; nu s-ar fi zis.
O data cu drumul nostru pana la bar pentru a comanda niste frappe-uri, au inceput tentativele lichelelor.

"De ce se inghesuie tipul asta in mine? Are atata loc! Mi se pare mie sau tocmai m-a pipait? Daca mai face o data, ii spun ceva! Ah, dar parca vad ca, din contra, o sa fie instigat! Ignora, mai bine!"
In timp ce-mi faceam planuri cum sa scap din situatia asta atat de scarboasa, cele care erau cu mine au fost mai pricepute.
Si ziceam sa vin singura aici! Mi-era mila de naivitatea mea. Imi venea sa rad de mine, de cat de proasta puteam fi.
Ma rugam tacit de barmani sa prepare mai repede ce am cerut; intelegeau, cu siguranta vad asta in fiecare noapte.

"Fata, de ce nu vrei tu sa vorbesti cu noi?"
De-abia acum imi dau seama cat de stupida era intrebarea asta: ei nu dadusera de inteles ca ar vrea sa-mi vorbeasca, nici eu ca nu as vorbi; fusesera doar pipaielile, dar mi se parea atat de urat sa le recunosc verbal; deci ne prefaceam ca n-ar fi fost, doar pentru a ocoli vulgaritatea, pentru a pastra ceva, o aparenta de normalitate; sa mentionez indrazneala lor in pseudo-conversatia pe care am avut-o cu ei? Era prea periculos si s-ar fi ajuns la ranjetele lor infierbantate.
Si dau sa raspund, nerealizand pe moment absurdul intrebarii; pentru ca grosolaniile te iau mereu prin surprindere, nu te-ai putea obisnui niciodata cu ele, nici atat sa fii pregatit pentru ele; ma trezesc ca nu stiu ce raspuns sa dau.

In fond, de ce nu voiam sa vorbesc cu ei? Pentru ca duhneau a alcool? Pentru ca erau grasi si dezgustatori?
Nu vrem sa recunoastem, dar felul in care arata cei din jur conteaza in scara valorilor noastre; e adevarat, pentru unii mai mult si pentru altii mai putin; cel mai bine se vede acest lucru in relatiile cu animale: te-ai apropia sa mangai un maidanez jigarit, naparlit, sau un catelus de rasa, curat si dragalas? De-abia dupa aceea, daca descoperi ca maidanezul e bland, fidel si iubitor, in comparatie cu catelul, care presupunem ca te musca si e rasfatat, de abia atunci poate te hotarasti pe cine sa iei acasa.
Dar nu poate fi doar motivul asta superficial. Ei cum se pot prezenta asa in fata cuiva, oricine ar fi? Dar stai, sunt beti, probabil n-au cum sa realizeze asta acum. In alt loc, la alta ora, lucrurile ar fi stat altfel. Si, totusi, ce imagine isi pot face ei despre mine? Ce caut eu la ora asta aici? Nu ce cauta ei, oricum. Nu pot exista si oameni normali in club, la ore inaintate? Daca am venit pentru muzica, pentru a fi alaturi de prietenii mei, fara vreo intentie de a cunoaste oameni noi? Daca sunt bine asa cum sunt, fara incercarile lor care-mi consuma rabdarea si imi omoara bunastarea?
Chestia cu normalitatea e relativa - poate ei sunt cei 'in regula' si se asteapta sa gaseasca oameni cu aceleasi ganduri ca si ei. E asa dificil sa inteleaga ca, pur si simplu, nu ma intereseaza? Planuisem sa stau singura si sa ascult muzica, fara vreun efort de a mai comunica ceva. E atat de deplasata intentia mea? E atat de ciudat ca nu prefer compania lor?

Hai sa-i fac sa priceapa; dar cu grija, fara jigniri, fara sa le spun cat de evidenta e vrerea lor care intra in conflict cu planurile mele pentru noaptea respectiva; pentru ca, de fapt, nu sunt asa vinovati, poate e doar o neintelegere la mijloc.
Imi masuram cuvintele, ii menajam de parca refuzul meu le-ar fi frant inimile.
Mi-e asa de greu sa ma descurc si, din toate raspunsurile posibile care i-ar fi indepartat cu eleganta, il aleg pe cel mai prost: "Sunt obosita", spun, ceea ce era si adevarat; observ o sclipire in ochii lor: "O sa fie usor cu asta, e obosita, nu mai gandeste limpede". Damn!

Apare altul, care ne intreaba in engleza ce i-am recomanda de la bar. Pe noi ne gasise! Eu, care bausem numai apa plata pana atunci! Si ne citeste gandurile, ghicind ca aveam in minte apa.
"Uite un om cat de cat treaz, cu care poti sa vorbesti normal si civilizat cu facilitate, cu care poti glumi, un om care vrea doar ceea ce spune, care nu-i de pe aici si are nevoie de putin ajutor, de o indrumare, fiind probabil pentru prima data aici, ca si noi" imi spuneam. Ca sa aflu dupa aceea ca e roman, ca totul fusese o tactica si ca mai e si prieten cu ceilalti doi ratati. Acum, de ce trebuia tu sa minti? Ai stricat totul.

Eram inconjurate. "Mai sunt multe frappe-uri de facut?"

Ca sa servesti la bar, trebuie sa ai har. Si cei de aici erau foarte inzestrati. Nu realizasem pana atunci cata arta se ascunde in meseria asta. Sunt niste adevarati diplomati, mediaza cu pricepere orice problema, rezolva frumos cazurile de mitocanie si cu zambetul pe buze, cu umorul acela britanic si cu caldura privirii lor comprehensive; inlatura cu stil orice dezacord, mentin linistea aceea imbietoare, nu violent, ca garzile de corp, ci cu clasa; cate au vazut ochii lor, cate le-au auzit urechile si tot si-au pastrat postura integra; ce e un preot? Aici, unde domnesc pornirile animalice, unde se dezlantuie noaptea tarziu frustrarile cele mai ascunse, aici, barmanul este Sf. Petru, un pazitor al bunelor maniere.

Ne intoarcem, in final, la masa noastra, urmate cu perseverenta de tipii de la bar; din fericire, se asezase langa noi un rocker autentic; dadea impresia ca ar fi cu noi si parea destul de suparat, asa ca nu s-a mai apropiat nimeni; n-avea de gand sa schimbe vreo vorba, slava Domnului, voia doar sa stea jos; si eram bucuroase sa-i facem loc. Nu putea fi mai rau decat libidinosii de mai devreme.
Una dintre noi a facut o gluma: "Daca o fi vreun criminal?". Nu pot spune ca m-ar fi deranjat mai mult in clipa aceea; e adevarat, as fi trait mai putine clipe, dar mai onorabile; asasinii au un anumit cod pe care il respecta, la ei e vorba de totul sau nimic, nu esti nevoit sa faci compromisuri cand ai de-a face cu ei.

Ce bine trebuie sa fie de tipul asta! De barbati, in genere. Se pot duce unde vor, cand vor, cum vor, fara sa fie etichetati de prejudecati atat de usor precum femeile; nu-si fac griji ca, vai, vor fi abordati de o gloata de fete (sau baieti); unii si-ar dori asta sau, ma rog, depinde de orientare. N-au nevoie de nimeni, pot trai la fel de bine si singuri. Se pot ascunde in haine largi, pot manca mai mult, daca au un aspect neingrijit sunt 'interesanti', iar cand le apar primele riduri, nu li se spune ca au imbatranit, ci ca, din contra, arata mai bine, intrucat au 'caracter' acum.
Barbatii nu se confrunta cu presiunea de a arata bine, pe cand femeia, mistificata in simbol al gingasiei si al frumusetii, trebuie sa se ridice la inaltimea asteptarilor. Daca se preteaza la anumite gesturi, e vulgara, pe cand barbatul e considerat 'razvratit', 'rebel', adica 'bad boy', ceea ce e 'cool'. Ea e stricata, el e cuceritor. Corespondentul lui Don Juan sau al lui Casanova in randul femeilor ar fi o femeie usoara sau o prostituata.
Ei inca isi cauta un sens al existentei, sunt liberi sa aleaga ce vor; pe cand femeia a fost creata din coasta lui Adam cu scopul de a-i tine acestuia companie; depinde asa mult de el, e 'pet'-ul barbatului.

"Are you feeling lonely?" l-a intrebat God pe Man; acesta a raspuns afirmativ, iar God a hotarat: "Let's make you a new toy, then!" si, in loc sa-i faca o masa de biliard, a creat-o pe Woman, care, prin urmare, n-are probleme metafizice, ci stie exact ce are de facut; e programata genetic sa astepte. Da, cam aceasta ar fi conceptia.

Rockerul nostru se ridica dintr-o data si incepe sa caute printre bagajele noastre; "Are si el geanta? O avea vreun portofel"; isi pune mana la prohab si vrea sa scoata ceva...
Eu eram in spatele lui, vad doar chipurile fetelor care imi sugerau fraza "I'm too young to see this"; una dintre ele se ridica inainte de a fi eliminat vreun lichid si il opreste la timp, din fericire, explicandu-i: "Nu se face aici". Era beat; foarte beat. Nu remarcasem ca bause atat de mult. Zambeste candid, in timp ce este escortat la toaleta.
Nu parea nou in club, sigur stia unde se afla aceasta. Putea sa ne ceara ajutorul, daca simtea ca nu-l duc picioarele. De ce tot acest spectacol? De ce avea impresia ca 'se face' acolo? Nu cumva... bancile, din cauza asta erau lipicioase?
Totul incepea sa se lege acum. Si, o data cu aceasta revelatie, se desluseau in mintea mea semnificatiile acestei nopti. Apoi a plecat. Recunosc, femeile sunt ciudate: prefera compania unuia care ar urina pe ele decat a unuia care le-ar pipai.

Au urmat perindarile tuturor fumatorilor pe la noi: "Ai un foc?" asta era replica; and thank God I don't smoke; era o placere sa vezi cum se prabuseau toate anticiparile lor, tot discursul pregatit minutios si a carui temelie era un raspuns afirmativ.
Si a mai existat un caracter demn de mentionat; impropriu spus demn, ceea ce facea el nu avea nimic nobil; si anume: om de vreo 50 de ani, statea jos; nimic ciudat pana acum; insa felul in care o facea era total nerusinat; eu nu m-am prins la inceput, eu nu prea ma uit la oameni; mi-a atras atentia o prietena ca, daca ma deranjeaza cumva, ii va zice sa se dea mai incolo; abia atunci am observat cat loc era pe canapea si cat de mult se indesa in mine; ma strang putin sa ridic ceva ce-mi cazuse pe jos si, cand sa ma asez la loc, eram aproape in bratele lui; de ce era asa intors spre mine?
Si nu sunt doar faptele astea care categoric indica necuviinta tipului, mai este si fata lui; nu stiu cum anume, dar e ca si cum ai poseda un al saselea simt si poti detecta dezaxatii dupa aspectul lor discrepant.

Toate neplacerile de acest gen provin din nepotrivirea motivelor pentru care vin persoanele in club; aproape toate, pentru ca se poate intampla sa te bucure hazardul sa dai peste cineva a carui motivatie este pur patologica. Lasand aceste cazuri extraordinare, unele vin ca sa agate si altele, ca sa nu agate; si eventual, nici sa fie agatate; si ar mai fi si spontanii, cei care nu au vreun plan anume, ci actioneaza in conformitate cu ceea ce vad si cu ce simt pe moment. "A simti" e un cuvant prea mare pentru contextul asta; mai corect exprimat, cu ce au chef sa faca in momentul respectiv, cheful fiind influentat, desigur, de factori externi, cum ar fi panorama ce li se arata, si interni (alcoolul din sange, anumite nevoi care cer sa fie satisfacute din toti rarunchii, dupa cum am constatat); desi ma indoiesc ca o mai buna comunicare ar fi in stare sa rezolve ceva; deoarece, chiar daca m-as face inteleasa, chiar daca mi-as scrie pe frunte ca nu vreau sa fiu abordata, ma lovesc de orgoliul acela ingrozitor: "asta pentru ca nu m-ai cunoscut pe mine inca".

Cand sa plecam, in sfarsit, pe la 5, asistam la o scena tragicomica: un betiv era dat afara de un bodyguard; era ceva de-a dreptul emotionant in miscarile lor, ceva ce le dezvaluia conditia nedreapta a imposturii; grimasa garzii de corp, schimonoseala figurii celui beat, pasii lui impleticiti relevau un raport inechitabil; gemetele incoerente si rugatoare ale turmentatului se loveau violent de neingaduinta celui ce se tinea rigid cu picioarele infipte in pamant si sfidator de inalt.

Metroul era ticsit de lume la acea ora matinala, spre surprinderea mea. Noi purtam mireasma scabroasa a locului in care ne petrecusem noaptea. Si, in timp ce-mi marcam pe o lista virtuala punctele ce ar trebui indeplinite de un club al viitorului perfect, sunt furata de parfumul neomenesc al unei fiinte. Cum poate mirosi cineva atat de bine la ora asta? Cine putea fi, altcineva decat o femeie?

Ajung acolo dupa un drum de doua ore, inghesuita intr-o masina indesata cu rude si cu mancare in cantitati industriale. Acolo, totul graviteaza in jurul mesei. Se face un fel de program pentru gatit si aproape toata ziua de dinainte de Inviere este pierduta la bucatarie.
Ma uimeste cat timp aloca oamenii pentru stomacul lor. Nu numai pentru pregatirea unui meniu, dar si pentru achizitionarea celor necesare... si optionale . I-am putut observa vineri cum se imbulzeau manati de niste instincte animalice pentru a prinde cativa cozonaci, cum asteptau cu stoicism sa plateasca ce au ales din rafturile magazinelor la o coada care ii impiedica pe ceilalti clienti sa mai vada ceva, cum viermuiau unii printre altii in vacarm. Era o priveliste apocaliptica, n-ai fi crezut ca, de fapt, se pregatesc pentru pomenirea celui mai mare sacrificiu din istoria omenirii. Sau poate chiar nu se pregateau pentru asta. Ei au nevoie de un ospat. De ce ar astepta cu atata infrigurare zilele astea libere? Doar e sarbatoare!

Izgoniti in casa de un frig intepator, ne zgaim la un film cu o tema adecvata, incercand sa ne incalzim in fumul sobei. Consider ca e bine sa vad cate un film de-asta din an in Paste ca sa-mi amintesc de ce se intampla toate astea: de ce nu ma duc luni si marti la scoala, de ce trebuie sa cumpar iepuri si oua de ciocolata pentru copiii vecinilor, in loc sa cumpar bomboane sau tablete de ciocolata, care sunt mai lesne de mancat, de ce toti se agita pentru a cumpara mielul la pretul cel mai bun s.a.m.d. Am impresia ca pe parcursul anului uit si, vazand un film ca al lui Mel Gibson, ma straduiesc sa ma introduc tematic in spiritul acestei serbari religioase. Nu reusesc. Raman doar cu ideea ca probabil Joshua nu se ducea saptamanal la sala, precum actorul care avea ingratul rol de a-L interpreta, si cu intrebarea: "Atunci cand mesteci paine si bei vin, gandindu-te la trupul acela insangerat, realizat cu maiestrie de cei de la efecte speciale si de la machiaj, ai o senzatie de greata sau de scarba? Sau, macar, te simti un pic canibal?".

In sfarsit, duminica. Mai sunt doar 24 de ore. Aerul de aici, atat de curat si atat de laudat pentru asta, m-a imbolnavit. Incep sa cred ca plamanii mei sunt facuti special pentru poluarea din Bucuresti.
Punctul culminant - trebuie sa iau Pastele.
Sunt doar eu cu dumicatul de paine in fata mea si cu un pahar putin unsuros(la tara merge), care are pe fund un deget de vin rosu.
Moment intim.
Ma gandesc ca n-as vrea sa fiu ipocrita sau superficiala cu Dumnezeu(din cauza asta n-am dezvoltat nici o intentie de a ma duce la spovedit/impartasit)...

'Haideti la masa!'
... si nu doresc sa implinesc formalitatea asta pentru orice eventualitate, a existentei sau a inexistentei Creatorului, dupa principiul lui Pascal...

'La masa!'
... pentru ca in actiunea asta s-ar ascunde egoismul uman, si nu credinta adevarata...

'Veniti la masa!'
... Si prea a trecut mult timp de cand n-am mai vorbit cu divinitatea, inlocuind aceste conversatii cu monologuri sau, cum ar zice Cioran, facand un schimb inutil intre doua mortaciuni, respectiv Atotputernicul* si sinele (*impropriu numit asa, intrucat e imposibil sa aiba toate proprietatile: de exemplu, presupunem ca El are puterea de a face o piatra atat de grea astfel incat sa n-o poata ridica nici macar El => nu are toate capacitatile posibile - teorie valabila cu ipoteza ca Dumnezeu s-ar putea razgandi, combatuta facil de cei ce sustin ca noi, oamenii, nu putem cuprinde cu mintea noastra limitata puterea Domnului)...

'N-ati auzit?'
... Simt ca pot sa gasesc motivatia pentru majusculele tiparite in mintea mea, ale numelor si ale pronumelor folosite pentru a se face referiri la El, in iubire, in acea speranta ca le va merge bine celor la care tin si pe care nu-i pot ajuta prin efortul propriu, in acea rugaciune sincera, care nu urmareste vreun castig personal, ci doar bunastarea celor dragi...

'Haide mai repede!'
"La dracu'!", zic in gand. Totul s-a naruit. Si eram atat de aproape... de ceva... Nici nu ma mai obosesc sa gandesc. Sunt scarbita de aceasta desacralizare. Ma apasa un fel de vina... Daca as fi superstitioasa, as zice ca sapte ani, sapte luni si sapte zile ma va bantui o umbra, mi se vor sparge oglinzi in fata s.a., dar nu sunt, deci nu ma simt mai ghinionista ca inainte de invectiva. Molfai painea, dau paharul pe gat ostentativ: nu-mi pot controla gandurile, nici simtirile, asa ca sunt nevinovata.

Deznodamantul asteptat de toti: mancatul. Trebuie sa-mi iau fata pe care o asteapta ceilalti, sa-i las sa se hraneasca cu prezenta mea. Parca as fi clovnul familiei, doar pentru ca sunt mezina. Toti vor sa-i distrez, sa zic eu ceva care sa-i amuze, nu neaparat sa aiba satisfactia de a ma corecta, ci mai degraba sa stie ca ii ascult, sa simta ca ma invata ceva, ca pot inspira pentru mine un model demn de urmat; ei imi cer subinteles o reactie la ce au de spus.
Nu inteleg ca individul se mai schimba, mai creste, prezinta angoase, cauta singuratatea, are perioade de pesimism in stadiu avansat in care prefera sa adopte atitudinea taciturnului. Insa n-ar fi frumos sa le stric iluziile chiar de Paste. Asa ca devin toata un zambet, chiar daca imi numar rasuflarile.
Aerul tare ma pacaleste ca daca nu ma implic constient in respiratie, nu mai respir; deci voi muri. Sa fie o repercusiune a injuraturii ce a rezumat tentativa ratata de a stabili o legatura cu Dumnezeu?
No way! Sper...

Expir, inspir...

'De ce n-ai mancat drobul? Cum? Nu ti-a placut? Si cat am muncit la el... Hai gusta putin! Mai pune-i ca o sa mai vrea!'
Inspir, expir...

Dupa ce defileaza prin fata mea aluaturi pufoase de pasca si de cozonaci, rasuflu usurata - ma pot retrage.
A urmat o perioada moarta, caracterizata de plictisul insului care trebuie sa stea inauntru pentru ca afara ploua si care nu ar mai manca nimic din ce a ramas in frigider.

In principiu, a fost frumos...

Ce mi-a mai atras atentia? Aparitia unui nou curent. Acesta ii vizeaza mai ales pe baietii care "se respecta", din cate am inteles. Prima oara ma izbeste felul in care ei se infatiseaza ochilor mei: freza prezinta chica(marca a crezului lor, presupun) - pletele imbibate in gel cu atata rabdare nasc, in contact cu lumina, efecte vizuale de-a dreptul fascinante - , urechile le sunt gaurite de cercei cu pietre pretioase sau nu(important e sa luceasca), iar gatul le este spanzurat de un fular pe cat se poate de feminin, in spatele caruia se ascund mai multe lanturi de aur si de argint, care, insa, nu trebuie sa aiba aceeasi textura cu cele din jurul incheieturii membrului superior; degetele sunt stranse de ghiuluri - adevarate arme intr-o incaierare cu pumni; pielea le este pictata cu maiestrie, in locuri strategic alese, in negru si rosu, desenul desemnand de cele mai multe ori simbolul dragostei(inima), femei dezgolite, vulturi, cranii sau motociclete. Apar, desigur, variatii ale aceleiasi teme; unii adepti mai modesti nu intrunesc toate caracteristicile, dar altii, mai infocati, merg mai departe: au intotdeauna asupra lor un articol vestimentar cu nuante rozalii si nu le lipseste ceasul de mana de aur(sau imitatie), ca doar timpul costa bani! Am remarcat ca acesti partizani detin 2 tipuri de incaltari: pantofii cu varf ascutit, pastrati pentru ocazii speciale(de exemplu, petreceri cu lautari) si adidasii fosforescenti, pentru defilarile prin mall sau noptile pierdute prin cluburi. Imaginea lor este completata armonios de mireasma tare a apei de colonie care incearca sa acopere mirosul de transpiratie. Aproape toti sunt dotati cu aparate portabile de ascultat muzica pentru a se bucura tot timpul de manele, de house si de ultimele hituri scremute de romani.
Parca s-au jucat cu ei niste fetite care i-au impopotonat ca pe niste papusi. Moto-ul ideologiei sustinute de ei pare sa fie reprezentat de o pereche de intrebari, intrucat le repeta obsesiv: "Ce face fetele? Va simteti bine?".

"A aparut o noua specie! Oamenii au suferit mutatii!" Sunt sigura ca s-ar descoperi asta intr-un laborator de genetica daca s-ar studia si s-ar analiza cu atentie probe recoltate de la specimenele care viermuiesc noaptea pe strazi. Indivizii circula numai in haite si isi expun mersul dubios, usor leganat periodic, cu pasi mici si grabiti. Toti au mainile bagate in buzunare, ca doar e racoare afara! Fetele nu li se disting, fiind acoperite de glugi trase ingenios pe capete - reusesc sa creeze o senzatie amagitoare: intr-o clipa, am sentimentul ca le deslusesc privirea, ca apoi ochii sa li se piarda din nou in intuneric. Toti arata la fel, sunt stersi parca de griuri; daca unul din ei face o remarca ordinara la adresa mea, n-as putea spune care dintre ei e autorul. Admirati de la distanta, par un card de pinguini. Au dezvoltat un nou limbaj, care sa le ceara un efort minim: ei nu vorbesc, ci ingana; nu pronunta cuvintele, ci le murmura. Pesemne au auzul mai evoluat de pot descifra mormaiturile. Scopul lor este sa MISUNE, dand impresia ca sunt implicati in activitati importante, riscante si suspecte.

Tineretul din ziua de azi! Adolescenti timorati, copii de bani gata, tocilari, smecheri, ataraxici, superficiali, lenesi, ambitiosi, rockeri, manelisti, inerti, increzatori, pesimisti, optimisti, tragici, zburdalnici, pasivi, activi, sinucigasi, fatalisti etc.

La metrou ma sufoca figurile de inmormantare si ma irita chicotelile. Cei ce ma indispun cu tristetea lor n-au nci un drept sa-mi faca asta, iar purtatorii zambetelor ma enerveaza pentru ca imi pretind sa le iert nestiinta, dar sunt vinovati chiar daca nu stiu nimic. Societatea asta se duce de rapa. Ma intorc la introspectie.

Deci, duminica dimineata, eu hoinaream pe strazile Bucurestiului, alaturi de trei prietene. Mi se parea ca toti oamenii care treceau pe langa noi nu aveau cum sa faca ceva mai frumos si mai interesant decat mine. Zambeam in interior, gandindu-ma ca o sa intru in cladire si gata! Uit de agitatia lor obositoare, de preocuparile lor modeste; de fapt, si de ale mele. Acolo urma sa privesc fara rusine, prin gaura cheii, fragmente din viata unor oameni fictivi. Si chiar daca sala era plina, eu eram singura observatoare din fata scenei, pentru mine se juca piesa.

Ajunse in sala, nu trece nici o secunda dupa ce ne exprimam satifactia datorata locurilor pe care le aveam, ca ne si dam seama de cat de mult ne inselasem: din spatele nostru, se aud interjectii de bovine; la un moment dat, reusesc sa disting niste incercari de exprimare: "WOW! Fete, bai...". Nu se poate! Nici aici sa nu scap de ignoranta ce ma asalteaza pe strada?

Evenimentele care au urmat m-au amuzat si m-au enervat in acelasi timp. In grupul nostru, s-au evidentiat 3 atitudini: 1)cea implacabila, a Giuliei: ea nu suporta prostia din jur, actioneaza pentru a o elimina din apropierea ei; e in stare sa faca orice pentru scopul ei nobil, recurge si la violenta daca e nevoie (verbala sau nu), e pusa pe fapte; 2)atitudinea apatica, a mea: eu aud, dar nu ascult, vad, dar nu privesc; deci nu ma lupt cu mizeria din jurul meu, sperand ca o sa treaca de la sine sau ca nu ma va afecta pe mine prea tare; 3)atitudinea toleranta, a lui Mada: ea e dispusa sa comunice cu specimenele, in incercarea de a ajunge la un consens; purtarea ei a fost considerata nesolidara cu a noastra, noi, celelalte, fiind mai pesimiste defel.

Incerc sa reproduc cateva articulari schimbate cu acel personaj colectiv, care nu juca in piesa, ci, din pacate, in realitatea noastra (il voi numi cu numele generic de BOI, intrucat nu am remarcat nici o diferenta intre componentii sai; insa mi-e teama sa nu jignesc aceste animale care n-au nici o vina):

BOI: "Fataaa, imi dai si mie cartea aia?" Giulia: "Cumpara-ti!" BOI: "De la ce liceu sunteti, fetele?" Giulia: "De la REBU.SA! Bine?" BOI: "I-auzi, frate! SA e societate actionara! Ba nu, ba! E societate PE actiuni! Hah-hah... ai dreptate, bah!" Giulia: "Ce cautati voi la teatru? Pe bune acum, puteti sa-mi spuneti si mie? Nu era vreo carciuma deschisa la ora asta?" BOI: "Ia uite-o p-asta in rosu!" Giulia: "Daca faceti asa in timpul spectacolului, va iau la bataie!" BOI: "Ba te-aruncam noi de la balcon!"(rasete furtunoase, intarite de insotitoarele lui BOI; acestea, find paralele cu ideea de a gandi, se multumeau sa faca orice pentru a intre in gratiile lui BOI) Plasatoarea: "Potoliti-va!" BOI: "Hai ba sa facem scandal sa vedem daca ne da afara! Nu, bah, ca nu ne mai da 10 la romana!" Cata: "Aha! Deci asta e motivu' pentru care au venit astia la teatru..." Eu: "Atunci nu puteau sa-si cumpere bilete fara sa si asiste?" Giulia: "Cu un bilet nu cumperi cultura." BOI: "...Fataaa, ne dai si noua cartea?" Mada: "Dupa ce termin eu sa ma uit pe ea, v-o dau." BOI: "Noi suntem de la ...(un liceu al carui nume n-am reusit sa-l retin); voi de unde sunteti?" Mada: "Din ..." Noi 3, pesimistele: "Mada!" BOI: "Fata, cum poti sa fii prietana cu astea 3? Ca tu esti de treaba..." Giulia: "Ma mananca palmele..." BOI: "Termina-te, bai!" Eu: "Giul, hai sa ne terminam existenta in momentul asta, auzi?" BOI: "Bagati bai cuvinte d-alea intelectuale! N-auzi de unde-s astea?" Giulia: "Plecam de-aici in momentul asta!" BOI: "Plecati? Hah-hah..."

Si am plecat; am coborat de la balcon cu intentia de a vedea o piesa de 2 ore si jumatate stand in picioare sau pe jos. Observam ca nu se ocupa toate locurile, asa ca ne apropiem sfios de niste scaune libere... Nimeni nu ne zicea nimic, deocamdata. S-a apropiat o mana de oameni si doua dintre noi au suportat umilinta de a fi ridicate; din fericire, si-au gasit niste locuri intr-o loja; eu si Cata stateam ca pe ace; imi ziceam ca daca se stinge lumina, suntem scapate; n-aveam nici biletul asupra noastra, era la garderoba. Si, deodata, s-a facut intuneric si am putut rasufla usurate. In timpul jocului actorilor, s-a auzit un zumzet constant de la balcon. Prin scenariul piesei, se inghesuiau disperate comentariile neghioabe ale lui BOI. Am observat ca era un fel de concurenta intre componentii lui; se vedea de la o posta ca simteau o presiune de a face misto. Mi-era mila de saracul BOI: legatura dintre membrii lui constituenti era asa fragila! La un moment dat, poantele lipsite de haz ale lui BOI au incetat; probabil s-a simtit inhibat de replicile mult mai amuzante ale actorilor. In pauza, mi-a fost dat urechilor sa auda notele nemuzicale ale unei manele; zgomotul venea de la balcon... De ce nu ma miram? BOI isi etala performantele unui telefon mobil din multe altele, model ultimul racnet.

In concluzie, dragi profesori, fac apel la dumneavoastra: nu mai dati 10 elevilor pentru a-i impulsiona sa participe la activitati culturale, pentru ca nu va imaginati cat rau faceti!