Iata care este prima solutie: in clipa in care esti prins, in clipa in care ajungi pe mana atat de lunga a legii dintr-o dictatura, in clipa in care ajungi fata in fata cu proprii calai, sa iti spui: "Sunt mort". Si e vorba de asumarea totala a caracterului extensiv si iremediabil al mortii tale. Fiind mort, nu mai ai ce sa iubesti, nu mai ai la ce sa speri, nu mai ai ce sa regreti, nu mai ai, deci, pentru ce sa-ti vinzi sufletul.

A doua solutie implica "totala neadaptare la sistem". E vorba de omul care de asemenea nu are ce sa piarda, pentru ca nici nu are nimic. E un vagabond, nu are domiciliu, nu are familie, nu are prieteni, nu are serviciu si, mai ales, nu are ceea ce se numeste "grija zilei de maine". Nici el nu poate fi santajat pentru ca nu imparte acelasi sistem de valori sau de frici cu cel care l-ar santaja.

In fine, a treia solutie implica bucuria paradoxala a luptei fara sorti de izbanda cu sistemul: cu cat el este mai puternic si tu esti mai slab, cu cat el e mai criminal si tu esti mai fragil, cu atat tu te simti mai viu pentru ca te impotrivesti. Pe langa o tarie de caracter rar intalnita, varianta asta presupune si o anumita perspectiva sportiva asupra vietii: "sa iti placa batalia in sine -incaierarea - mai mult decat succesul".

N. Steinhardt, cel care l-a descoperit pe Dumnezeu in inchisoare, pe Dumnezeu, acelasi sprijin pe care atatia alti oameni l-au gasit in beciurile diverselor politii politice, aduce in discutie in final o a patra solutie de scapare: credinta. In esenta, mentioneaza el, la capatul tuturor pretextelor, totalitarismul inseamna mai ales o atractie pentru moarte; tocmai ceea ce ii caracterizeaza pe cei care nu se pot incadra in "haul totalitar" este iubirea pentru viata, nu pentru moarte. Moartea, insa, continua N. Steinhardt, "cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat".

Cand am citit prima data acest text m-au trecut fiorii. E senzatia aia pe care ti-o da zarirea adevarului printre balariile eterne ale minciunii: ceva trist, serios, viu, care te scoate din inertia amortita a propriei mizerii, a propriului orgoliu. Voi spune si eu un lucru, eu, care nu am trait o clipa dupa ce am implinit 6 ani intr-o dictatura, eu, care nu am avut ocazia sa imi arat lasitatea in fata tavalugului constituit de catre statul totalitar, care iti stalceste mintea si iti sfarama inima, in sfarsit, eu, care nu am fost batut, care nu am fost trezit zile intregi din 5 in 5 minute pentru interogatoriu, eu, care s-ar putea sa nu am curajul intr-o dictatura nici macar sa nu fiu un mic calau, asa cum atatia au fost.

Ce e comun tuturor solutiilor de mai sus? (inclusiv cea de-a patra, credinta in Dumnezeu). Cred ca e vorba despre sentimentul profund ca in viata asta nu conteaza cel mai mult sa reusesti. Stiti foarte bine ce se intelege in general prin reusita in viata: realizare materiala, prestigiu social, echilibru familial. In toate cele patru solutii amintite mai sus, nu reusita propriei vieti este miza. Ba chiar, variantele astea devin "solutii" tocmai in momentul in care te-ai decis sa abandonezi reusita in viata. Pentru ca o data ce esti prins in menghina represiunii dictatoriale, viata ta s-a incheiat, cu doua exceptii: caderea dictaturii sau colaborarea cu dictatura. Asadar, solutiile de mai sus sunt numai si numai pentru lucrul asta: sa nu colaborezi, sa nu iti tradezi prietenii, sa nu te tradezi pe tine insuti. Iar elementul comun al tuturor solutiilor de mai sus este tocmai lipsa dependetei de sistemul de valori traditional, care are in centru reusita in viata: ori te consideri mort pentru a nu insamnta moartea in jurul tau, ori esti un paria si deci nu ai cum sa te realizezi in viata, ori te duci cu capul inainte ca un nebun in confruntarea iremediabil inegala si cu sfarsit dinainte stiut numai pentru ca pentru tine conteaza sa ai pentru ce sa traiesti, si nu neaparat sa traiesti, ori, in sfarsit, te ajuta credinta in Dumnezeu, adica inversul realizarii pe aceasta lume.

Si exista, din pacate, imaginea in oglinda: cu cat tii mai mult la propria realizare, cu atat esti mai vulnerabil, mai santajabil, cu atat poti nenorocii mai mult oamenii din jurul tau. Nu cred ca exista un mai pervers si raspandit pretext pentru lasitate si colaborationism intr-o dictatura decat apologia unei vieti cumsecade.

www.substele.ro

La masacre a participat armata ruandeza, trupe paramilitare si unii dintre civilii Hutu care si-au omorat vecinii. Ca sa va imaginati cat mai bine ce s-a intamplat, tineti cont de faptul ca arma principala folosita in macel a fost maceta.
<!--break-->
La mijlocul lui aprilie ’94, la Nyarubuye au fost ucise aproximativ 20.000 de persoane, mai ales Tutsie, dar si Hutu moderati. Macelul s-a derulat pe parcursul mai multor zile si s-a produs in zona din jurul unei biserici catolice.

Valentina avea 13 ani in ’94. La Nyarubuye si-a pierdut tatal, mama si fratele. Crimele erau coordonate de primarul local; printre ucigasi a recunoscut si pe un om in varsta de 53 de ani, bunic al unor colegi de clasa de-ai ei. Ea insusi ranita grav la cap si la o mana, a scapat cu viata facand-o pe moarta langa cadavrul mamei ei. Apoi s-a ascuns in biserica, in incaperea unde erau cele mai putine cadavre. Dupa cateva zile, a mai aparut un element de cosmar: caini care mancau cadavrele. Impreuna cu alti cativa copii care mai supravietuisera intr-un mod asemanator, a reusit sa reziste in cele 43 de zile care au trecut pana a ajuns intr-un loc unde sa i se poata acorda o minima asistenta medicala. Acolo a intalnit-o pentru prima data reporterul BBC Fergal Keane: cu ultimele falange ale degetelor de la o mana taiate, cu ranile infectate, taiata la cap, emaciata si, mai ales, atat de speriata incat nu putea sa scoata o vorba.

In 1997, la 3 ani dupa tot ce a fost, locuia impreuna cu matusa sa si cu alti doi orfani. Sotul si cei trei copii ai matusii fusesera, de asemenea, ucisi langa biserica din Nyarubuye.

Vorbind despre genocidul din Ruanda, Fergal Keane spune ca dupa ce a vazut ce s-a putut intampla acolo, si-a pierdut optimismul privind umanitatea. Asta si pentru ca – sau poate mai ales pentru ca – proportiile masacrului nu ar fi fost atat de mari daca comunitatea internationala ar fi intervenit. Dar, tocmai cand mascrul isi atingea apogeul, ONU a decis cu o majoritate zdrobitoare nu suplimentarea fortelor de mentinere a pacii din Ruanda, ci retragerea lor aproape toala, in toata tara ramanand mai putin de 500 de soldati ONU, si ei cu mainile legate de un mandat restrictiv. Presedintele de atunci al SUA, Bill Clinton, nu a facut, de asemena, nimic. Sigur, SUA se afla dupa socul suferit in Somalia, in batalia de la Mogadishu, in care 18 americani au fost ucisi, dar, pe de alta parte, cand te dai drept aparatorul democratiei la nivel mondial, nu se poate sa nu faci nimic in fata crimei conduse de un stat impotriva propriilor cetateni. Dar, evident, ceea ce e valabil despre conducatorii tuturor statelor, e valabil si in SUA: ipocrizia aduce voturi, nu bunele intentii si sinceritatea. Cat despre marile puteri europene, rolul Frantei conduse pe atunci de François Mitterand in Ruanda este unul mult mai tulbure decat cel al SUA. Daca despre SUA se pune problema de ce nu au intervenit, despre Franta intrebarea care se pune e daca nu cumva a ajutat guvernul Hutu in indeplinirea obiectivelor sale criminale.

Se tot spune despre holocaust “Never again”. S-a spus la fel despre Cambodgia Khmerilor Rosii, care au omorat o cincime din populatia tarii in trei ani, adica aproape doua milioane de oameni. Dupa ce s-a terminat macelul din Ruanda – nu prin interventia comunitatii internationale, ci prin pierderea razboiului civil de catre guvernul Hutu – s-a spus din nou “Never again”. Apoi, la un an distanta, chiar in Europa, armata sarba a ucis la Srebrenita 8000 de barbati bosniaci. Si totusi, la noi, in Romania, sunt multi care spun “Da, dar sarbii sunt fratii nostrii” sau “Ai fost tu acolo sa vezi ca a fost asa? Poate e o inventie a americanilor”. Sunt convins ca in Romania mai multi au fost impresionati de moartea lui Milosevici, decat de masacrul de la Srebretnita. In ultimii ani, de cand Cecenia e sub ocupatie rusa, mii de civili au disparut pur si simplu. Dar pentru opinia publica internationala – cu anumite exceptii - cecenii, mai ales de cand au apelat la acte de terorism, pur si simplu nu exista. In ultimii ani in regiunea Darfur a Sudanului au fost omorati zeci de mii de oameni si altor sute de mii le-a fost distrusa viata. Sunt multi care, mai mult sau mai putin demonstrativ, vibreaza emotional cand se vorbeste despre copiii care mor de foame sau de SIDA in Africa, dar imediat ce se vorbeste despre copiii care sunt omorati de catre trupe guvernamentale, oamenii devin de un obiectivism incredibil: “Ce sa faci, nu te poti baga in treburile interne ale unei tari”.

Si cate altele! Mai sus am amintit doar unele dintre cazurile in care opresiunea a luat sau ia proportii ireale. Dar sunt o multime de alte tari despre care nu facem altceva in afara de a gandi si a iubi niste mituri comode, idioate si cat se poate de vinovate ca mod de folosire, dar, in schimb, nu luam din pretiosul nostru timp o ora pentru a citi de pe site-uri ale unor organizatii precum Human Rights Watch, Freedom House sau Amnesty International. E de inteles, ne plictisim. Adica despre Cuba spunem “Stiu!: “el lider maximo”, sfidarea Americii, femei frumoase, muzica buna, trabucuri, Che Guevara”. Dar nu stim despre faptul ca una dintre torturile brevetate de regimul castrist este bagarea prizonierului intr-un dulap ingust si turnarea de gandaci peste el; nu stim despre vasele cu emigranti scufundate; nu stim despre zecile de jurnalisti care in martie 2003 au fost bagati la puscarie, majoritatea cu pedepse de peste 10 ani, pentru ca au indraznit sa incerce sa faca presa independenta.

Despre China stim ca este un miracol economic, ca de ea si de Rusia – o alta dictatura - depinde echilibrul mondial, ca oamenii din China sunt foarte muncitori si ca le place sa mearga cu bicicleta, ca fac jucarii, ca ne tot batem cu ei la gimnastica si ca in 2008 Jocurile Olimpice se vor tine la Beijing. Dar nu stim nimic despre oamenii care trebuie sa isi petreaca toata viata in Laogai, GULAG-ul chinez; desi suntem poate in generatia care respira internet, habar nu avem despre chinezii care si-au spus parerea pe diverse bloguri sau forumuri si au avut de suferit, unii ani grei de inchisoare sau nu stim ca daca dai “search” cuvantul “libertate” in China obtii rezultate cenzurate. La fel, desi poate ca s-au uitat mai degraba ca la ceva senzational decat ca la o imensa crima la imaginile filmate de cameramanul ProTv in Himalaia, in care graniceri chinezi trageau in civili tibetani, cei mai multi oameni nu stiu mai nimic din ce se intampla de jumatate de secol in Tibet, chit ca unii au vazut “Sapte ani in Tibet” (probabil numai pentru ca e cu Brad Pitt).

Despre Coreea de Nord in general lumea habar n-are. Dar daca totusi a mai auzit ceva pe la stiri, atunci a auzit de “ambitiile nucleare ale Phenianului”. Dintre cei care au auzit, multi nu au nici o parere, unora le este teama sa nu incepa un razboi nuclear si altora, dupa schema clasica, le pare bine ca exista o opozitie la adresa americanilor care “prea cred ei ca sunt stapanii lumii”. In rest, despre sedintele obligatorii de critica si autocritica saptamanale din Coreea de Nord, despre groaznicul sistem concentrationar, despre executii publice, despre milioanele care au murit in timpul foametei de la mijlocul anilor ’90, despre divinizarea lui Kim Il Sung si a fiului acestuia, despre avorturile provocate prin metode barbare femeilor care care sunt inchise in lagare (asa cum sunt descrise atat de des de cei care au reusit sa paraseasca tara), oamenii nu au timp sa stie.

Si atunci, sa nu zici ca traim intr-o mizerie de lume?
Intr-un interviu, Fergal Keane, cel care a adus lumii povestea Valentinei, spunea ca daca vrem sa intelegem esecurile noastre ca fiinte umane, ca guverne, sa ne uitam la Valentina; ca in ea sta esecul nostru, in abandonarea ei; ca i-am abandonat tocmai pe cei inocenti, pe cei care au fost tinte ale represiunii numai pentru ca veneau din grupul nepotrivit.
Imaginati-va cati copii ca Valentina – adica dintre cei “norocosi” care au supravietuit macelului - nu au ajuns sa fie cunoscuti de un jurnalist strain si astfel, intr-un foarte trist sens, necunoscandu-se suferinta lor, parca nici nu au existat; in Ruanda si peste tot.

The Rwandan Girl Who Refused to Die (Fergal Keane), Sunday Times

Interviu cu Fergal Keane

Nyarubuye massacre (Wikipedia)

Video: fragmente dintr-un documentar PBS despre genocidul din Ruanda

substele.ro

Citind intr-o dimineata pe balcon, am auzit afara ceea ce mi s-a parut initial o cearta. Mi-am zis sa nu-i dau atentie. Dar om fiind si atragandu-ma iremediabil barfa, nu am putut sa nu urmaresc cu auzul ce se spunea.
"Vino aici, nu ma face sa vin dupa tine!" tipa o femeie. Au urmat doua fraze aproximativ asemanatoare. Chiar in momentul in care am scos in sfarsit capul pe geam a venit prima palma. Era vanzatoarea de la magazinul din apropiere. Isi batea copilul.

O stiu de mai mult timp. Are probabil in jur de treizeci de ani. Nu zice niciodata "Multumesc!" si pare mereu deranjata de ceva. Televizorul din magazin pare ca are numai doua posturi, Acasa si Antena 1 (de fapt, regula este sa se uite la telenovelele de pe Acasa; exceptia consta in a se uita la emisiunile in genul celor facute de Dan Negru). Cateodata vine sa o ajute sotul ei. Desi tanar, are burta mare, priveste absent si de asemenea nu zice "Multumesc!". Ar mai fi de mentionat rasul. Rade intr-un mod pe care probabil orice fata de liceu din Romania l-ar cataloga - nu fara aere de superioritate - drept "ras de taranca". Are un copil; un baiat de clasa intai sau a doua. Pare foarte timid. Si el o mai ajuta cu magazinul cateodata sau pur si simplu sta pe langa magazin.

In ziua aceea se vede treaba ca baiatul facuse ce nu trebuia. Probaibil ca nu statuse in apropierea magazinului, unde ar fi trebuit sa stea, si se aventurase pana la blocul in care locuiesc, la vreo doua sute de metri departare.

Acum mama il gasise. Desi la inceput nu voia sa se aproprie de ea, stiind probabil ce il asteapta, pana la urma a facut ceea ce fac toti copiii: a crezut in proprii parinti. Nu mai stiu ce a cazut prima data: caietul din mana sau mingea de sub brat. Sigur e ca au cazut la palme consecutive. Pe cate am putut sa estimez, femeia lovea cu toata forta si numai la cap. Baiatul indura tacut incercand sa se apere cu mainile. Au fost poate douazeci de palme tari, mai multe intr-o dimineata decat primesc altii intr-o viata. I-am vazut indepartandu-se pe alee, mama si copilul, tras de mana dupa ea, el cu lacrimile lui si cu mingea si caietul culese de pe jos, ea cu aceiasi amenintare ca si in timpul bataii: "Te omor daca mai faci!". I-am pierdut apoi printe pomi dar sunt sigur ca am mai auzit cel putin inca doua palme.
Eu nu am mai calcat de atunci in acel magazin. In schimb, baiatul batut sta tot timpul si va mai sta multa vreme cu mama sa pe care, indiferent de ce va urma peste ani, o iubeste sincer. De aceea e asa mare responsabilitatea sa faci un copil: pentru ca, orice ai face, alegi unele lucruri in locul lui. In acest caz, alegand sa isi creasca copilul in bataie, femeia de la magazine a ales pentru el: totdeauna va fi un fost copil batut.

In 2008 Jocurile Olimpice se vor tine in China. Acest fapt este o marca a indiferentei internationale pentru ce s-a intamplat. Desigur, criminalii de atunci si urmasii lor vor profita de ocazie pentru a-si cosmetiza imaginea si, desigur, in mare parte vor reusi. Pentru ca oamenii nu vor sa auda chestii dilematice. Oamenii vor sa fie mintiti si dorinta le e implinita. Nu pentru ca ar exista cine stie ce conspiratie, ci pentru ca e mai simplu asa. De fapt, marile puteri democratice, al caror prototip sunt SUA si al lor presedinte, George Bush, dupa ce se bat cu pumnul in piept ca apara in toata lumea drepturile omului, dau credit autoritatilor chineze prin vizite amicale, evident, din interese strict economice. Dar sigur, si pentru Bush, ca pentru orice conducator de stat, da bine sa vorbesti despre drepturile omului.

Cand doamna Basescu, in sprititul sotului ei, vorbea despre cat de incantatoare este China, ori mintea ori, poate mai grav, nu stia cata suferinta zace in spatele protocoalelor, a vizitelor oficiale si a disciplinatei echipe olimpice a Republicii Populare Chineze. Sau poate mai probabil e ca nu o interesa. Ca doar – nu-i asa? – nu conteaza daca un fapt este moral sau nu, ci daca are rezultate electorale.

www.substele.ro