In ultima vreme lumea graviteaza in jurul unui subiect fierbinte din domeniul relatiilor internationale: semnarea de catre Romania a acordului privind imunitatea militarilor americani de pe teritoriul nostru in fata Curtii Penale Internationale si reactiile virulente pe care acest gest le-a stirnit din partea Uniunii Europene.

Pentru a intelege cadrul teoretic in care se desfasoara relatiile internationale trebuie sa facem apel la niste notiuni care depasesc cadrul acestui articol dar merita atinse un pic. In relatiile internationale exista mai multe scoli, curente de gindire sau filosofii. Pentru intelege lumea politicii externe, felul in care ea functioneaza, de ce se intimpla lucrurile asa cum se intimpla in arena internationala, pentru a putea anticipa miscarile pe aceasta scena si, mai ales, pentru a nu da din gura aiurea, ar fi util sa explic intii termeni precum interes national, izolationism , internationalism, realism, multilateralism, unilateralism, imperialism, interventionism, nationalism, globalism si alte ...isme d'astea din manuale de politica internationala. Dar nu o sa o fac.

De ce? Pentru ca pot si vor sa isi urmareasca interesul national!

Vom spune, in schimb, ca una dintre tendintele actuale in politica externa - tendinta pe care am putea-o numi "internationalism liberal" - este aceea de rezolvare si reglementare a problemelor intr-un cadru legal si institutional international. Aceasta tendinta se manifesta prin crearea unor institutii internationale (ONU, OMC, FMI, BM, G11, CIJ, etc), prin crearea unui cadru legal reprezentat de acorduri, tratate, conventii si acorduri si prin apelarea la toate acestea in momentul in care apar probleme. O alta tendinta, deseori disonanta fata de prima, este aceea a conservarii interesului national al unui anumit stat prin mijloacele specifice realismului politic, respectiv prin folosirea factorilor de putere, a pirghiilor economice, politice, etc. Realismul politic spune ca etica si morala comuna nu conteaza atunci cind in joc este interesul national.

Desi realismul politic nu este fundamental antitetic filosofiei politicii bazate pe cadrul institutional international, existe zone in care aceste doua curente intra in directa contradictie. Aceasta contradictie s-a ascutit in special in ultima decada a secolului trecut. O prima cauza izvoraste din sfirsitul Razboiului Rece, respectiv trecerea de la o lume bipolara la una unipolara, cu un singur centru de putere decisiv, reprezentat de Statele Unite. O alta cauza poate fi gasita in scaderea tot mai pronuntata a rolului Natiunilor Unite ca forum de decizie pe plan international datorita in principal lipsei de eficacitate a acestei institutii in solutionarea conflictelor.

Natiunile Unite au fost concepute ca o institutie pseudo-democratica. Desi fiecare tara este reprezentata in Adunarea Generala si fiecare tara detine un vot in luarea deciziilor, am folosit termenul de "pseudo-democratica" pentru ca in realitate Consiliul de Securitate reprezinta factorul de decizie suprem si fiecare din cele cinci natiuni membre ale Consiliului de Securitate are drept de veto. Mai mult, contributiile la bugetul ONU se fac in functie de puterea economica a fiecarui stat. Cel mai mare contributor si cel mai mare datornic, in acelasi timp, la bugetul ONU sint chiar SUA. Tocmai aici se afla si declinul influentei acestui organism international. Alaturi de marile succese ale ONU in termenii institutionalizarii si regelmentarii vietii politice internationale stau si esecurile sale (mai mult sau mai putin recunoscute) in managementul crizei israeliano-arabe, indo-pakistaneze, iugoslave si ruso-cecene.

Lipsita de fondurile necesare, cu un suport militar simbolic si cu mari divergente de interese la nivelul superior de decizie (Consiliul de Securitate), ONU a intrat intr-o faza de puternic declin si a putut suplini decit in mica masura golul de putere lasat de disparitia URSS si a Pactului de la Varsovia. Singurul actor de pe scena internationala capabil sa acopere acest vid de putere s-a dovedit a fi SUA, datorita fortei sale economice, militare si ai altor factori strategici de putere pe care ii detinea sau si i-a insusit de-a lungul timpului. Unipolaritatea nu reprezinta in mod necesar ceva rau sau injust, mai ales cind ea se raporteaza la lipsa ei, echivalenta cu anarhia. Cu alte cuvinte, principiile pe care omenirea le-a adoptat dupa Cel De-al Doilea Razboi Mondial (Drepturile Omului, Neagresiunea, etc.) trebuie impuse in continuare, altfel societatea contemporana ar pierde tot ce a cistigat cu mari costuri. SUA au ajuns sau, mai bine zis, s-au plasat astfel in postura de "jandarm mondial". In aceasta postura, SUA au intervenit pentru salvgardarea principiilor pomenite mai sus, atit in cazul conflictului irakiano-kuweitian, cit si in cazul crizei din Iugoslavia. Este o naivitate sa credem ca SUA indeplineste acest rol din pura dedicatie fata de filosofia politicii bazate pe cadrul institutional international.

Trebuie sa intelegem ca traim intr-o lume in care unilateralismul si realismul politic american sint incorsetate/limitate de tendinta multilateralista si de liberalism internationalist impusa de comunitatea internationala. Intr-un fel acesta ultima tendinta reprezinta apararea celor mai slabi in fata muschilor celui mai puternic.

Dintotdeauna SUA au reprezentat tara care a stiut si a putut sa isi urmareasca cel mai bine interesul national. Din acest punct de vedere SUA poate fi considerata campionul "realpolitik" pe plan extern desi mai sint si alte tari din lume care atunci cind si-au vazut interesele amenintate au trecut peste cadrul institutional-legislativ international. SUA actioneaza in acord cu propriile interese, cu propriile perceptii si principii si cu propria strategie. Felul in care "au rezolvat" criza iugoslava se datoreaza tocmai acestor perceptii, tocmai faptului ca nu exista un alt actor capabil sa o fi rezolvat. Atunci cind SUA au vrut sa isi reduca substantial numarul de militari din Iugoslavia si sa ii deteremine pe Europeni sa completeze locurile care ar fi ramas astfel vacante, demersul a ramas fara ecou si a stirnit o apriga opozitie din partea UE. Doar, vorba-acea, "vrem independenta, vrem sa ne rezolvam singuri problemele din propria ograda, dar doar asta e gratis sau daca platiti voi."

Deseori vedem ca SUA saboteaza acorduri internationale precum cel privind protectia mediului de la Kyoto, cel privind rachetele nucleare (START II), cel comercial privind otelul (vezi taxele suplimentare impuse la importul de otel din UE) si, mai nou, crearea Curtii Penale Internationale. Deseori vedem ca SUA este "mai egal" decit restul lumii: interventia NATO in Iugoslavia, iminentul razboi impotriva Irakului, sanctiunile impuse de SUA companiilor statelor terte care fac comert sau au joint-ventures in Republica Cuba (The Helms-Burton Act), etc.

Actionind astfel SUA nu fac altceva decit sa isi urmareasca propriile interese chiar in ciuda unor legi si principii internationale, precum cel al neinterventiei si neamestecului in afacerile altui stat sau cel al libertatii comertului. Legitimitatea acestor actiuni este data pur si simplu de capacitatea de a o face.

Faptul ca SUA incalca astfel norme etice, interpreateaza subiectiv daca nu chiar arbitrar sau evita cu dibacie prevederile cadrului juridic international nu conteaza. Ceea ce conteaza pentru SUA este sa o duca bine si cit mai multa vreme cu putinta. Iar daca uneori o fac in detrimentul altora este pentru ca... pot. Ceea ce poate fi de regretat este faptul ca lumea actuala nu este in stare sa produca citeva contra-puteri care sa balanseze politica SUA. Spun "poate fi" pentru ca nu exista nici o garantie ca aparitia unor astfel de contra-puteri ar indrepta mai mult lucrurile spre sfera dreptului international.

Multi dintre cei care urmaresc scena internationala tind sa nu vada decit suprafata faptelor si sa blameze exclusiv SUA pentru comportamentul lor, pentru faptul ca isi urmaresc interesele nationale si uita ca acest comportament este cauzat de factori si interconditionari complicate.

In viltoarea acestor tendinte si virtejuri contradictorii de pe scena internationala ne-am gasit si noi prinsi la intersectia unor interese opuse si ma refer aici in mod clar la situatia creata de semnarea acordului privind imunitatea militarilor americani pe teritoriul Romaniei in fata Curtii Penale de Justitie. Desi nu ni se intimpla prea des sa fim in aceasta ipostaza, ea nu este singulara in istoria ultimului deceniu, daca ne gindim cel putin la legea privind procentul de filme europene in programul televiziunilor romanesti luata in acord cu prevederile Uniunii Europene dar care contravenea acordurilor semnate de Romania la GATT si OMC.

Ca un "pseudo-analist de ocazie" si "datator-cu-parerea-pe-gratis" ce sint voi pleca in aceasta discutie de la o bijuterie de intrebare pe care, fondatorii acestui site au produs-o intr-o seara, la un pahar cu bere si doua de vorba.

Care este interesul national al Romaniei?

Clasa noastra politica afirma in cvasi-totalitate ca interesul national al Romaniei este sa ne integram in NATO si in Uniunea Europeana. Acesta ar fi in opinia dumnealor obiectivul principal al tuturor eforturilor, al tuturor pupaturilor in dosul unora si altora din factorii de decizie internationali, al sacrificarii unor interese comerciale sau politice ale Romaniei, al tuturor suferintelor si privatiunilor pe care le indura acest popor. Poporul cuminte, aude, da din cap a incuviintare si inghite galusca ca doar d'aia e stupid si d'aia are conducatorii pe care ii merita. Apoi asteapta sa ne integram, pentru ca, nu-i asa, a doua zi dupa ce vom fi in NATO si vom face parte din UE pe autostrada, soselele, bulevardele, strazile si ulitele patriei vor curge fluvii, riuri, riulete si, respectiv, priiase de lapte si miere.

Numai ca, exista cel putin doi oameni care nu musca la asta. Mihai si cu mine avem tupeul si lipsa de patriotism sa creadem ca interesul national al Romaniei nu este sa se integreze nici in NATO, nici in UE. Noi credem ca interesul national al Romaniei este SA O DUCA BINE.

Veti spune desigur - si cu buna dreptate - ca una nu o exclude pe cealalta, dimpotriva. Problema este ca cele doua obiective sint diferite si ca atingerea lor necesita masuri daca nu diferite, macar o aranjare diferita a prioritatilor. Politicienii spun ca fara NATO nu putem intra in Uniunea Europeana, noi spunem ca daca o ducem bine atunci si NATO si Uniunea Europeana vin de la sine. Ei spun ca pentru a intra in NATO trebuie sa pupam Piata Independentei si cind e cazul si cind nu e cazul, sa trimitem militari romani in strainatate ca sa apere cu viata lor cauze ce ne privesc doar tangential si la costuri care sint incredibil de mari pentru o economie asa saraca, sa modernizam armata si sa facem frumos in fata Americii. Noi plecam de la a constata ca in secolul XXI probabilitatea de a fi atacati de catre un stat sau altul este aproape nula si ca singura ratiune pentru care merita sa fim in NATO este ca si bunii nostri vecini unguri sint acolo. Mai spunem de asemenea ca daca economia ar merge de ar dudui atunci NATO si UE n-ar stii cum sa ne invite sa aderam mai repede. In definitiv, decit sa ne intrebam ce vine mai intii - oul sau gaina, mai bine am cugeta daca nu cumva punem caruta inaintea boilor.

Aproximativ 80% din comertul exterior al Romaniei se desfasoara pe relatia cu Europa si cam 65% pe relatia cu UE . Cele mai mari investitii straine in Romania apartin Bancii Europene de Reconstructie si Dezvoltare. In 5 ani moneda noastra nationala va fi euro. In vreo 10-15 ani vom fi parte integranta din UE. Asta inseamna ca vom adopta o politica comuna, vom avea o piata unica pe care bunurile, capitalurile si persoanele vor circula liber, vom avea chiar si o aparare comuna. Printre criteriile de aderare la UE, cele mai importante includ: armonizarea legislatiei, restructurarea si reforma economica, armonizarea si reforma institutionala, etc.

Integrarea in NATO nu este un criteriu de aderare la UE

Ceea ce se feresc politicienii romani sa spuna este un lucru pe cit de simplu, pe atit de tulburator: depinde de noi cind intram in UE. Nu UE ne accepta anul asta, la anul, sau peste 10 ani. Exista un plan de aderare, pe puncte, pe care Romania trebuie sa il indeplineasca. Daca printr-un miracol acest plan ar fi indeplinit miine, anul viitor am fi membri UE. Un alt lucru pe care politicienii romani il evita in discursurile lor este problema costurilor aderarii la UE.

Eu am senzatia ca 90% din romani nu inteleg ce este aia aderare la UE. Altfel nu imi explic entuziasmul popular cu care este exprimata in sondaje adeziunea cetatenilor romani la integrare, mai ales cind vad scepticismul mai-bine-informatilor nostri confrati cehi, unguri, polonezi, slovaci, etc.

Intr-o lume normala, bazata pe logica, in care obiectivul nostru principal ar fi SA O DUCEM BINE si nu neaparat sa ne integram in UE, ar fi posibil sa descoperim ca ne-ar fi de folos o perioada de tranzitie mai lunga, ca politica agricola comunitara nu ne convine de nici un fel, ca nu folosim indeajuns de bine resursele pe care UE ni le-a pus deja la dispozitie si asta ridica mari intrebari cu privire la cum am folosi aceste resurse atunci cind ele ar fi alocate in volum mai mare (vezi cazul SAPARD), etc. Daca am avea o strategie economica reala si nu bataia de joc pe care Guvernul o numeste strategie, am putea chiar sa constatam chiar ca UE nu ne combina din multe puncte de vedere. Sau, dimpotriva, am putea sa constatam ca avem nevoie de UE ca de aer, insa am avea si raspunsul la intrebarea "de ce?".

Cu toate astea, din motive care imi scapa, se pare ca preferam sa punem boii inaintea carutei. Vrem sa ne integram in NATO pentru ca avem senzatia ca altfel nu putem sa intram in UE, vrem sa ne integram in UE pentru ca avem senzatia ca altfel nu putem sa o ducem bine, atunci cind ar fi mai logic sa ne zbatem sa o ducem bine ca astfel sa atragem interesul partenerilor de integrare. Cind spun "sa o ducem bine" ma refer in principal la a avea o economie de piata performanta, ma refer deci la reforma in sensul cel mai drastic, mai gindit, mai pertinent si mai durabil al cuvintului.

Asemanarea intre integrarea in UE si cea in NATO este ca si in NATO, ca si in UE, intram cind vrem noi. Sau mai bine zis cind putem, cind sintem pregatiti sa o facem, adica dupa ce am indeplinit planul punctual pe care il avem de indeplinit.

Faptul ca Ungaria, Cehia si Polonia au fost invitate in NATO inainte de a fi invitate in UE a creat senzatia eronata ca nu poti deveni membru UE daca nu esti intii membru NATO. Ajunsi aici, uitam de politica de securitate comuna a UE si de apararea comuna pe care aceasta o preconizeaza, de faptul ca Europa tinde din ce in ce mai mult sa isi cistige independenta politica si militara in raport cu SUA si ne intoarcem privirile spre NATO. Cum NATO este America si America este NATO, ne apucam sa jucam dupa cum ne cinta aceasta, uitind ca in integrarea in NATO depinde in proportie covirsitoare de noi insine. Interesant este ca deseori jucam si fara sa ne cinte nimeni. Preaslavim bombardamentele americane in Iugoslavia chiar si atunci cind ele lovesc tinte civile, declaram razboi terorismului odata cu americanii chiar daca noi nu prea avem nici o treaba cu terorismul, ne purtam cu sictir fata de rusi in baza unei ranchiune istorice si din impresia timpita ca asa am arata mai bine atasamentul nostru fata de Unchiul Sam, trimitem trupe in Afganistan chiar daca nu este razboiul nostru si nimeni din noii membri NATO nu s-a oferit sa faca ceva similar, sintem primii care acorda imunitate militarilor americani in fata CPI desi toata Europa condamna aceasta atitudine a americanilor. Ma mir ca din atita entuziasm n-am declarat deja razboi Irakului, ca doar stim cam incotro se indreapta supararea d-lui Presedinte George W. Bush.

Sigur, nu e rau sa tii seama ca americanii conduc lumea, dar nici sa uiti ca, in acelasi timp, SUA ocupa pozitii modeste sau secundare atit topul comertului exterior cit si in cel al investitiilor straine in Romania. Si, fiindca semnarea acordului privind imunitatea militarilor americani este un subiect fierbinte, as spune (iata ca am si eu leitmotivul meu!) ca atunci cind ai de ales intre SUA si UE e bine sa te gindesti inainte de toate la interesul national si la ce ai de cistigat si de pierdut in urma deciziei.

Dl. Ministru Goana, incercind sa explice lucrurile, a tinut citeva conferinte de presa. Cu un aer de om care incarca sa scoata Guvernul basma curata impacind dupa vorbele domniei sale "si capra si varza", explicatiile d-lui Geoana au sunat - dupa umila mea parere - lamentabil. Ba ca s-ar fi consultat cu partenerii europeni, dar nu la nivel inalt ci la nivel mititel, ba ca am fost prinsi la mijloc, ba lasind sa se inteleaga ca SUA ne-au zis ca daca nu sintem cuminti nu pupam NATO. Mai mult, cica, un oaresce articol din New York Times spune ca nou votata lege americana impotriva terorismului da presedintelui si administratiei americane voie sa le ia jucariile (sprijinul financiar si militar) tuturor statelor care nu joaca dupa cum cinta SUA, un lucru perfect adevarat numai ca pe de-o parte nu se aplica tarilor membre NATO si pe de alta parte surse americane spun ca nici nu s-au folosit de acest argument in discutii.

Mult mai dibaci s-ar fi dovedit domnia sa daca in loc sa ajunga sa dea explicatii tardive pentru ceva deja consumat, ar fi transformat acesta situatie delicata intr-o oportunitate de negociere, un fel de "ce ne dati ca sa semnam" versus "ce ne dati ca sa nu semnam". Eu unul am dubii ca lucruri mari cum este integrarea in NATO depind de lucruri asa mici cum sint semnarea unui amarit de acord si cred ca era un prilej bunicel sa facem rost de niscai bani de pe undeva. Dar hai sa merg pina acolo incit sa imi imaginez ca santajul era pe fata si ca el era si credibil, si nu doar un bluf. Ce ne costa sa mai asteptam? Aceasta graba timpita de a pupa in fund SUA atunci cind nu este cazul, ne-a pus in postura ridicola de a fi prima tara, alaturi de Israel care a semnat asa ceva. Partea frumoasa este ca macar Israelul stie de ce, si chiar cu virf si indesat. De-aia va spun, cu riscul de a ma repeta, tare mi-e frica sa nu declaram miine-poimiine razboi Irakului, eventual chiar inaintea Statelor Unite.

Bine-bine, dar, in definitiv, care este problema cu aceasta Curte Penala Internationala si de ce se ciondaneste UE cu SUA? Pai sa vedem.

Prin 1994-95 a aparut ideea infiintarii acestui organism din necesitatile ridicate de globalizarea fenomenului infractional si mutarea acestuia la scara transnationala si ca o reactie la atrocitatile comise in secolul XX in diferite ocazii si in diferite puncte de pe glob. Accentul principal al CPI pare sa cada pe necesitatea de a pedepsi si combate crimele de razboi.

Ideea este sustinuta de o multime de state, dar UE a fost initiatoarea si principala promotoare a ei si de aici si sensibilitatea fata de acest subiect. Aceasta idee tocmai s-a concretizat in iulie 2002 prin intrarea in vigoare a Statutului de la Roma privind Curtea Internationala de Justitie sub patronajul Natiunilor Unite. Statele Unite, firesc, nu vor sa piarda din putere lasindu-se in postura de a fi subiectul unui tratament egal in CPI. Ele se tem ca militarii americani vor fi adusi in fata CPI de catre adversarii si dusmanii lor in scopuri mirsave, menite sa le puna tara intr-o postura umilitoare si sa le dezonoreze armata. Pe de-o parte, dupa 11 septembrie si actiunea americana in Afganistan, teama nu este total nejustificata. Pe de alta parte, nu putem sa nu ne gindim la articolele aparute in presa internationala privitoare la abuzurile unor militari (inclusiv americani) din fortele ONU si NATO atit din Africa cit si Iugoslavia implicati in comiterea de atrocitati sau in retele de trafic de droguri si prostitutie si la faptul ca in lipsa unui cadru precum cel creat de CPI, acestia vor ramine nepedepsiti.

Cum se va rezolva acest diferend si cum vor evolua lucrurile este greu de spus. Dupa cum tot greu de spus este ce avem noi de cistigat. Uite, am si eu o obsesie: "noua ce ne iese?". Dar, este deasemenea posibil ca raspunsul sa fie evident iar eu sa fiu prea orb si ignorant ca sa imi dau seama.

Rezultatul Voturilor

Score: 0.0, Votes: 0