Mi-e foarte dor de tine. Stau citeodata noptile, cu ochii in tavan, si ma gindesc la tine, la aventurile prin care am trecut impreuna, la tineretea noastra - da, trebuie sa acceptam, de acum nu mai sintem tineri - la felul in care stateam in fund pe o bordura, intr-o piata dintr-un oras de provincie (care avea si o cetate) si imparteam un senvis luat din saracia noastra pusa in comun.

Mi-e dor de lungile nopti pe care le petreceam discutind despre existenta si manifestarea lui Dumnezeu, despre socialism (eu eram capitalistul veros si tu, tu, draga prietene, erai un umanist convins, atit de umanist ca te suspectam a fi ori fanatic religios ori comunist convins), despre feminism, despre Teoria Relativitatii, despre Steinhardt, Aristotel, Dostoievski, Borges, Foucault, E.T.A Hoffmann, Preda, Slavici, Camil Petrescu, despre inteligenta, despre bunatate, despre extraterestrii, despre teoria chibritului si farmecul nimicului la Maugham. Oh da, si discutiile noastre despre sex (mai tii minte: "sex in two can be fun too"?) despre relatii, nesfirsita psihanliza a dramelor noastre sentimentale si tratamentul lor cu doza de ironie cuvenita ("da-i draq de luzeri").

Ce vremuri! Cind ne prindea dimineata, draga prietene, cu o cana de ceai in fata si o farfurie ce purta urmele unei tartine cu unt... cind ne uitam unul la altul, chiori de somn si parca tot nu ne induram sa mergem sa tragem pe dreapta...

Mi-aduc aminte de noaptea aia in care am stat amindoi in pijamale si am cintat ca chiorii toate refrenele timpite care ne treceau prin cap - da, inclusiv "Magistrala Albastra", "Buna seara, iubite" si "Soarele si pionerii" - "atit numa' decit ca" eu rageam ca un magar pentru ca n-am pic de voce, dar asta nu conta, conta ca ne simteam bine si rideam ca timpitii si nici macar nu eram beti, eram doar fericiti, o stare de exaltare nebuna, pentru ca, da, lumea era a noastra.

Cite beri am baut noi impreuna? Da, bere, ca era vremea cind nu ne permiteam Martini si Bailey's, whiskey sau coniac, halba aia de bere pe care o legumeam cite 5 ore intr-un bar plin de fum dintr-un subsol pe linga Teatrul Nottara sau la bomba aia de "Terasa Anda" de la Palatul Telefoanelor, care acum nici numai e, ca fac astia un centru comercial pe deasupra...

Ti-aduci aminte, prietene, cum rideam impreuna? Rideam ca dementii, pina ne dadeau lacrimile de ris, rideam cu spasme, rideam asa de tare ca se uita toata lumea la noi, cam cum ne uitam noi acum la pustii astia necivilizati de rid tare in metrou, rideam isteric, rideam sufocindu-ne, de gindurile ce ne veneau in cap si nu mai apucam sa le traducem in cuvinte pentru ca rideam, rideam icnind, tavalindu-ne pe jos si dind din picioare ca apucatii si cind ne opream din ris si ne calmam cu greu, rideam iar, cind ne auzeam unul altuia respiratia sacadata si credeam ca o sa pleznim de atita ris...

Doamne, ce imi placea sarcasmul tau! Cit imi placea cind ma ironizai atunci cind incepeam sa fac pe desteptul si emiteam sentinte pretioase cu un aer ce nu admitea replica - stii tu, aerul ala atotstiutor al adolescentei tirzii - si tu imi demonstrai logic ca sint un ignorant si mai am mult de citit pina sa inteleg lucrurile asa cum ar putea fi ele, pina am ajuns sa imi doresc cu ardoare sa fi fost prost, pentru ca prostul va lua Imparatia Cerurilor - da, stiu, nu ma lua acum cu deosebirea intre "sarac cu duhul" si "prost", o stiu si eu - pina am ajuns sa cred sincer ca daca as fi fost lipsit de inteligenta as fi fost un om mai fericit, daca nu unul mai bun.

Ehehei, ce imi placea cind rideai de lipsa mea de indemanare - "Te rugam, lasa-ne, ca nu vrem sa mai strici ceva" si eu ma razbunam facind misto de pasiunea cu care iti aparai ideile ("Si asta tot la scoala aia de tocilari v-au invatat?").

Si mancarea...cum exploram impreuna retete de mincaruri noi, cum vorbeam de feluri sofisticate, de calitatile minunate ale busuiocului sau de aroma unui sos exotic, de fructe noi si legume ciudate, de ospete ce ne impresionasera sau de piftii in forma de lac si oua umplute in forma de rate, ca pina la urma cadem amindoi de acord ca nimic pe lumea asta nu inlocuieste brinza telemea servita cu paine calda si vin rosu. Si cum, undeva pe carari de munte, intr-o noapte rece si senina am mincat impreuna o fiertura de paste (sau orez, nu mai tin bine minte) cu conserva de carne Tulip (da, mizeria aia fara gust!) si sos de rosii, si porcaria aia de mancare a fost printre cele mai bune din viata mea, pentru ca era impartita cu tine si cu alti prieteni dragi. "Cind te scuturi de zapada / Nu stii cit esti de frumoasa..."

Draga prietene, mai tii minte cite sute de kilometri am batut pe jos, pe strazile din Bucuresti, dind ture dupa ture pe stradutele cu castani sau prin parcuri, vorbind la nesfarsit, tu de ale tale, eu de ale mele, pina am ajuns sa ne cunoastem unul altuia, pe dinafara, micile istorioare, pina am ajuns sa ne citim gindurile, pina am ajuns sa ne intelegem din priviri.

Eram un cuplu frumos, da, parca eram Pic si Poc, Lolek si Bolek sau Creionel si Robetel, tie iti placea mai mult arta si filosofia, mie imi placea mai mult economia si politica (care, intre noi fie vorba, e o mare curva!), tie iti placea la mare dar eu uram marea si plictiseala de a sta la plaja, mie imi placea Phoenix si tie iti placea Andries, tu m-ai invatat Mozart si eu ti l-am aratat pe Gaugain, de care nici eu habar n-as fi avut daca nu citeam Luna si Doi Bani Jumate a lui Maugham, eu am incercat sa iti dau un pic de incredere in tine, sa te vezi frumos, destept si bun prin ochii mei, sa iti depasesti complexele total timpite si tu - draga prietene - la rindul tau m-ai facut sa imi doresc sa fiu un om mai bun, sa imi depasesc suficienta si mediocritatea, sa vreau mai mult, sa imi infring spaimele ("Un om liber este un om care nu se teme", nu?). Si chiar daca nici tu si nici eu n-am reusit pe deplin, nici macar nu conteaza, conteaza ca am incercat impreuna, ca ne-a pasat unul de altul si am ajuns sa ne iubim... dincolo de cuvinte.

Asta pina cind dragostele, oamenii, timpul si distantele - neaparat in ordinea asta - ne-au zburatacit de am ajuns sa ne indepartam ametiti, luati de virtejuri diferite, pina au ajuns mai importante diferentele dintre noi decit ceea ce ne unea, pina am ajuns sa ne vedem unul altuia mai curind defectele decit calitatile, pina cind am ajuns sa ne "vedem" din an in paste pe Messenger si sa ne salutam protocolar: "Ce mai faci? - Bine... Tu? - Si eu."

N-am de gind sa ma lamentez. N-am de gind sa caut explicatii rationale, cit as fi eu de rational, uneori nu dau doi bani pe ratiune, m-arunc si eu cu capul inainte, asa, ca berbecul... Ce dracului sa zic? Ca mi-e dor de tine, ca mi-e dor de tineretea noastra, de jocurile de macao ("stii bine ca la sportul asta te bat oricind"), de toate cite le-am insirat mai sus? Pizda mamei dumneaei de viata, mortul de la groapa nu se intoarce. Da' nici viata pe care a dus-o mortul nu dispare, ea ramane si daca ne mai gindim uneori si noi la ea, macar atita lucru sa mai facem in comun. Nu ride prietene, ca nu e de ris, si nu mi-o servi p'aia cu "Si-a murit iubirea noastra", ca ti-o bag drept in fund, ca nu d'aia stau eu in noaptea de Craciun la ora 2:04AM sa iti scriu balade.

"La Multi Ani!" Oriunde ai fi.