Ajung acolo dupa un drum de doua ore, inghesuita intr-o masina indesata cu rude si cu mancare in cantitati industriale. Acolo, totul graviteaza in jurul mesei. Se face un fel de program pentru gatit si aproape toata ziua de dinainte de Inviere este pierduta la bucatarie.
Ma uimeste cat timp aloca oamenii pentru stomacul lor. Nu numai pentru pregatirea unui meniu, dar si pentru achizitionarea celor necesare... si optionale . I-am putut observa vineri cum se imbulzeau manati de niste instincte animalice pentru a prinde cativa cozonaci, cum asteptau cu stoicism sa plateasca ce au ales din rafturile magazinelor la o coada care ii impiedica pe ceilalti clienti sa mai vada ceva, cum viermuiau unii printre altii in vacarm. Era o priveliste apocaliptica, n-ai fi crezut ca, de fapt, se pregatesc pentru pomenirea celui mai mare sacrificiu din istoria omenirii. Sau poate chiar nu se pregateau pentru asta. Ei au nevoie de un ospat. De ce ar astepta cu atata infrigurare zilele astea libere? Doar e sarbatoare!

Izgoniti in casa de un frig intepator, ne zgaim la un film cu o tema adecvata, incercand sa ne incalzim in fumul sobei. Consider ca e bine sa vad cate un film de-asta din an in Paste ca sa-mi amintesc de ce se intampla toate astea: de ce nu ma duc luni si marti la scoala, de ce trebuie sa cumpar iepuri si oua de ciocolata pentru copiii vecinilor, in loc sa cumpar bomboane sau tablete de ciocolata, care sunt mai lesne de mancat, de ce toti se agita pentru a cumpara mielul la pretul cel mai bun s.a.m.d. Am impresia ca pe parcursul anului uit si, vazand un film ca al lui Mel Gibson, ma straduiesc sa ma introduc tematic in spiritul acestei serbari religioase. Nu reusesc. Raman doar cu ideea ca probabil Joshua nu se ducea saptamanal la sala, precum actorul care avea ingratul rol de a-L interpreta, si cu intrebarea: "Atunci cand mesteci paine si bei vin, gandindu-te la trupul acela insangerat, realizat cu maiestrie de cei de la efecte speciale si de la machiaj, ai o senzatie de greata sau de scarba? Sau, macar, te simti un pic canibal?".

In sfarsit, duminica. Mai sunt doar 24 de ore. Aerul de aici, atat de curat si atat de laudat pentru asta, m-a imbolnavit. Incep sa cred ca plamanii mei sunt facuti special pentru poluarea din Bucuresti.
Punctul culminant - trebuie sa iau Pastele.
Sunt doar eu cu dumicatul de paine in fata mea si cu un pahar putin unsuros(la tara merge), care are pe fund un deget de vin rosu.
Moment intim.
Ma gandesc ca n-as vrea sa fiu ipocrita sau superficiala cu Dumnezeu(din cauza asta n-am dezvoltat nici o intentie de a ma duce la spovedit/impartasit)...

'Haideti la masa!'
... si nu doresc sa implinesc formalitatea asta pentru orice eventualitate, a existentei sau a inexistentei Creatorului, dupa principiul lui Pascal...

'La masa!'
... pentru ca in actiunea asta s-ar ascunde egoismul uman, si nu credinta adevarata...

'Veniti la masa!'
... Si prea a trecut mult timp de cand n-am mai vorbit cu divinitatea, inlocuind aceste conversatii cu monologuri sau, cum ar zice Cioran, facand un schimb inutil intre doua mortaciuni, respectiv Atotputernicul* si sinele (*impropriu numit asa, intrucat e imposibil sa aiba toate proprietatile: de exemplu, presupunem ca El are puterea de a face o piatra atat de grea astfel incat sa n-o poata ridica nici macar El => nu are toate capacitatile posibile - teorie valabila cu ipoteza ca Dumnezeu s-ar putea razgandi, combatuta facil de cei ce sustin ca noi, oamenii, nu putem cuprinde cu mintea noastra limitata puterea Domnului)...

'N-ati auzit?'
... Simt ca pot sa gasesc motivatia pentru majusculele tiparite in mintea mea, ale numelor si ale pronumelor folosite pentru a se face referiri la El, in iubire, in acea speranta ca le va merge bine celor la care tin si pe care nu-i pot ajuta prin efortul propriu, in acea rugaciune sincera, care nu urmareste vreun castig personal, ci doar bunastarea celor dragi...

'Haide mai repede!'
"La dracu'!", zic in gand. Totul s-a naruit. Si eram atat de aproape... de ceva... Nici nu ma mai obosesc sa gandesc. Sunt scarbita de aceasta desacralizare. Ma apasa un fel de vina... Daca as fi superstitioasa, as zice ca sapte ani, sapte luni si sapte zile ma va bantui o umbra, mi se vor sparge oglinzi in fata s.a., dar nu sunt, deci nu ma simt mai ghinionista ca inainte de invectiva. Molfai painea, dau paharul pe gat ostentativ: nu-mi pot controla gandurile, nici simtirile, asa ca sunt nevinovata.

Deznodamantul asteptat de toti: mancatul. Trebuie sa-mi iau fata pe care o asteapta ceilalti, sa-i las sa se hraneasca cu prezenta mea. Parca as fi clovnul familiei, doar pentru ca sunt mezina. Toti vor sa-i distrez, sa zic eu ceva care sa-i amuze, nu neaparat sa aiba satisfactia de a ma corecta, ci mai degraba sa stie ca ii ascult, sa simta ca ma invata ceva, ca pot inspira pentru mine un model demn de urmat; ei imi cer subinteles o reactie la ce au de spus.
Nu inteleg ca individul se mai schimba, mai creste, prezinta angoase, cauta singuratatea, are perioade de pesimism in stadiu avansat in care prefera sa adopte atitudinea taciturnului. Insa n-ar fi frumos sa le stric iluziile chiar de Paste. Asa ca devin toata un zambet, chiar daca imi numar rasuflarile.
Aerul tare ma pacaleste ca daca nu ma implic constient in respiratie, nu mai respir; deci voi muri. Sa fie o repercusiune a injuraturii ce a rezumat tentativa ratata de a stabili o legatura cu Dumnezeu?
No way! Sper...

Expir, inspir...

'De ce n-ai mancat drobul? Cum? Nu ti-a placut? Si cat am muncit la el... Hai gusta putin! Mai pune-i ca o sa mai vrea!'
Inspir, expir...

Dupa ce defileaza prin fata mea aluaturi pufoase de pasca si de cozonaci, rasuflu usurata - ma pot retrage.
A urmat o perioada moarta, caracterizata de plictisul insului care trebuie sa stea inauntru pentru ca afara ploua si care nu ar mai manca nimic din ce a ramas in frigider.

In principiu, a fost frumos...