Dl. Traian Basescu nu si-a dat pina la urma demisia. Am incercat sa imi dau seama care sint motivele pentru care nu a facut-o: teama ca adversarii o sa il impiedice sa candideze din nou, dorinta de a pastra puterea fara riscuri si complicatii inutile, rugamintile simpatizantilor, etc. In definitiv, nu are nici o importanta. Asa cum m-am indignat atunci cind dl. Tariceanu a anuntat ca s-a razgindit in privinta propriei demisii, tot asa m-am indignat si acum. Un gest al unuia nu il scuza pe cel al celuilalt. Dincolo de calitatile si defectele fiecaruia dintre cei doi actori politici ramine un numitor comun: lipsa de onoare, de respect fata de cuvintul dat, un defect nu numai al lor, dar al majoritatii politicienilor nostri.
La trei ani dupa campania electorala din 2007, vom fi din nou in fata alegerii dintre rau si mai rau. Asta e trist. Scena politica romaneasca a ramas la fel de noroioasa, la fel de saraca in optiuni. Nu am senzatia ca Romania e un caz singular. In definitiv, si peste ocean lucrurile stau cam la fel. Iarna nu-i ca vara si nici Romania ca Germania.
Dl. Basescu si Partidul Democrat au, in opinia mea, un mare ascendent fata de PNL, cel putin din punct de vedere al imaginii populare. Si-au creat o imagine de victime ale unei "tradari", au tras pe spuza lor cit au putut meritele d-nei Monica Macovei, au punctat la capitolul "condamnarea oficiala - dar fara consecinte - a comunismului", s-au plasat pe pozitii antagonice fata de majoritatea parlamentara ad-hoc etc.

La cit de detestati sint parlamentarii in rindurile populatiei, intr-un razboi Basescu vs Parlamentul Romaniei, e destul de clar de partea cui este sprijnul popular. Ba chiar indraznesc sa cred ca intr-un ipotetic razboi Donald Duck vs Parlamentul Romaniei, sprijnul popular tot cam asa ar arata. Sigur, e ingrijorator daca te gindesti ca Parlamentul Romaniei ar trebui sa fie un pilon al democratiei, o institutie care, departe de a fi urita pe scara larga, ar trebui sa fie respectata ca un simbol al tot ceea ce ne desparte de totalitarism si dictatura. Nu vreau sa incep aici sa delirez pe tema ce ar trebui sa fim si nu sintem. Insa zilele astea toti demagogii, "analistii" politici, comentatorii, jucatorii de table din parc si soferii de taxiuri, poporul intreg, a scos de la naftalina sintagma "reformarea clasei politice".

Dar despre ce reforma putem sa vorbim in absenta onoarei? Ce reforma pot face oamenii fara caracter? Acesti demagogi, campioni ai retoricii lui "Ori toti sa muriti, ori toti sa traim", pot face doar un singur lucru bine: sa lupte fara scrupule pentru putere, sa se agate de putere cu ghiarele si dintii, sa foloseasca puterea in scopuri personale sau partinice.

D-na Udrea, umplindu-se din nou de ridicol, anunta zilele trecute ca Presedintele a fost suspendat de oligarhii Patriciu, Voiculescu si Vintu, care au coalizat Parlamentul impotriva d-lui Basescu. Ridicolul acestei declaratii consta in subtextul ca Eroul national este atacat de mafioti.

"Aceasta coalitiei [...] se pregateste sa interzica d-lui Basescu sa mai candideze pregatind impotriva sa dosare penale".

Nu intelg de ce manariile nedovedite ale d-lui Basescu sint mai putin blamabile decit cele nedovedite ale d-lui Nastase sau ale d-lui Tariceanu. Nu intelg de ce mafiotii din PD ar fi mai onesti decit cei din PNL sau cei din PSD. Ce ne face sa credem ca "grupurile de interese" sau "baietii destepti" au o anumita culoare politica, atunci cind de fapt ele sint cit se poate de transpartinice.

Revin la ideea centrala a acestui articol, onoarea. E chiar asa o imposibilitate sa vorbesti despre politica si onoare? Este chiar imposibil sa pui alaturi cele doua notiuni? Si daca da, atunci de ce trebuie justificata lipsa de onoare prin "interesul national", intinindu-se astfel sensul acestor cuvinte? Dl. Tariceanu nu a mai demisionat pentru ca "ar fi fost un gest de lasitate" si ar fi prejudiciat interesul national. Aproape identic, dl. Basescu spune acum ca nu mai demisioneaza intrucit este fortat sa se gindeasca mai inainte de toate la intersul national. Cind s-au sictirit de atitea reforme care le taiau din macaroana, boierii l-au dat jos pe Cuza tot pentru "interesul national". Carol II s-a intors pe tron, calcindu-si cuvintul, tot pentru ca -vezi doamne- tara avea nevoie de el.

Daca esti politician si nu ai onoare, nu poti macar sa fi cinic pina la sinceritate? Sa spui franc, "fratilor nu mi-am mai dat demisia pentru ca nu imi mai convenea sa mi-o dau?" Ce naiba, doar sintem oameni maturi, putem sa suportam adevarul. Sau nu?