N.Steinhardt isi incepe "Jurnalul fericirii" prin textul "Trei solutii" (www.nistea.com/solutii.html) in care vorbeste despre singurele metode pe care le cunoaste pentru a putea iesi dintr-un univers concentrationar, penitenciar sau nepenitenciar, extins la dimensiunile intregii societati.
]]>Iata care este prima solutie: in clipa in care esti prins, in clipa in care ajungi pe mana atat de lunga a legii dintr-o dictatura, in clipa in care ajungi fata in fata cu proprii calai, sa iti spui: "Sunt mort". Si e vorba de asumarea totala a caracterului extensiv si iremediabil al mortii tale. Fiind mort, nu mai ai ce sa iubesti, nu mai ai la ce sa speri, nu mai ai ce sa regreti, nu mai ai, deci, pentru ce sa-ti vinzi sufletul.
A doua solutie implica "totala neadaptare la sistem". E vorba de omul care de asemenea nu are ce sa piarda, pentru ca nici nu are nimic. E un vagabond, nu are domiciliu, nu are familie, nu are prieteni, nu are serviciu si, mai ales, nu are ceea ce se numeste "grija zilei de maine". Nici el nu poate fi santajat pentru ca nu imparte acelasi sistem de valori sau de frici cu cel care l-ar santaja.
In fine, a treia solutie implica bucuria paradoxala a luptei fara sorti de izbanda cu sistemul: cu cat el este mai puternic si tu esti mai slab, cu cat el e mai criminal si tu esti mai fragil, cu atat tu te simti mai viu pentru ca te impotrivesti. Pe langa o tarie de caracter rar intalnita, varianta asta presupune si o anumita perspectiva sportiva asupra vietii: "sa iti placa batalia in sine -incaierarea - mai mult decat succesul".
N. Steinhardt, cel care l-a descoperit pe Dumnezeu in inchisoare, pe Dumnezeu, acelasi sprijin pe care atatia alti oameni l-au gasit in beciurile diverselor politii politice, aduce in discutie in final o a patra solutie de scapare: credinta. In esenta, mentioneaza el, la capatul tuturor pretextelor, totalitarismul inseamna mai ales o atractie pentru moarte; tocmai ceea ce ii caracterizeaza pe cei care nu se pot incadra in "haul totalitar" este iubirea pentru viata, nu pentru moarte. Moartea, insa, continua N. Steinhardt, "cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat".
Cand am citit prima data acest text m-au trecut fiorii. E senzatia aia pe care ti-o da zarirea adevarului printre balariile eterne ale minciunii: ceva trist, serios, viu, care te scoate din inertia amortita a propriei mizerii, a propriului orgoliu. Voi spune si eu un lucru, eu, care nu am trait o clipa dupa ce am implinit 6 ani intr-o dictatura, eu, care nu am avut ocazia sa imi arat lasitatea in fata tavalugului constituit de catre statul totalitar, care iti stalceste mintea si iti sfarama inima, in sfarsit, eu, care nu am fost batut, care nu am fost trezit zile intregi din 5 in 5 minute pentru interogatoriu, eu, care s-ar putea sa nu am curajul intr-o dictatura nici macar sa nu fiu un mic calau, asa cum atatia au fost.
Ce e comun tuturor solutiilor de mai sus? (inclusiv cea de-a patra, credinta in Dumnezeu). Cred ca e vorba despre sentimentul profund ca in viata asta nu conteaza cel mai mult sa reusesti. Stiti foarte bine ce se intelege in general prin reusita in viata: realizare materiala, prestigiu social, echilibru familial. In toate cele patru solutii amintite mai sus, nu reusita propriei vieti este miza. Ba chiar, variantele astea devin "solutii" tocmai in momentul in care te-ai decis sa abandonezi reusita in viata. Pentru ca o data ce esti prins in menghina represiunii dictatoriale, viata ta s-a incheiat, cu doua exceptii: caderea dictaturii sau colaborarea cu dictatura. Asadar, solutiile de mai sus sunt numai si numai pentru lucrul asta: sa nu colaborezi, sa nu iti tradezi prietenii, sa nu te tradezi pe tine insuti. Iar elementul comun al tuturor solutiilor de mai sus este tocmai lipsa dependetei de sistemul de valori traditional, care are in centru reusita in viata: ori te consideri mort pentru a nu insamnta moartea in jurul tau, ori esti un paria si deci nu ai cum sa te realizezi in viata, ori te duci cu capul inainte ca un nebun in confruntarea iremediabil inegala si cu sfarsit dinainte stiut numai pentru ca pentru tine conteaza sa ai pentru ce sa traiesti, si nu neaparat sa traiesti, ori, in sfarsit, te ajuta credinta in Dumnezeu, adica inversul realizarii pe aceasta lume.
Si exista, din pacate, imaginea in oglinda: cu cat tii mai mult la propria realizare, cu atat esti mai vulnerabil, mai santajabil, cu atat poti nenorocii mai mult oamenii din jurul tau. Nu cred ca exista un mai pervers si raspandit pretext pentru lasitate si colaborationism intr-o dictatura decat apologia unei vieti cumsecade.
]]>