Unde-s doi, puterea creşte. Nu insa si atunci cand cei doi trag la fel de tare la cate un capat. Asocierea prezentei cu plusul de forta are eficienta tactica in directia de impingere-imagine, nefiind obligatoriu tangenta la argumentul valoric.

In 1990 mai varstnicul Terry Pratchett, mare specialist in fantasy-uri cu vrajitoare, il ia copartas la munca in echipa pe Neil Gaiman, caruia, intuindu-i potenţialul creativ, ii face onoarea si cinstea de a-l scoate din categoria "sperante".

Romanul "Semne bune" ("Good Omens"), scris de Gaiman & Pratchett la doua maini, doua dischete si indelungi negocieri telefonice, parodiaza scenariul filmului horror din 1976, "Fiul diavolului" ("The Omen"). Conform prezicerilor din rarissima carte a vrajitoarei de secol saptesprezece cromwellian, Agnes Nutter, sfarsitul apocaliptic al lumii va sosi odata cu implinirea varstei de unsprezece ani de catre fiul atasatului cultural american in Marea Britanie. De fapt, de catre copilul care ii ocupase locul, introdus fiind in culcusul potrivit, de Ordinul satanic al calugaritelor vorbarete. Evenimentele intra sub supravegherea stricta a doi ingeri: unul, numit Aziraphale, in gamele lui E.A.Poe, de formă buna, pe un fond bezmetic, malitios si betivan; altul, serpescul Crowley, rau dupa natura, binevoitor dupa comportament; unul difan, cu manichiura ingrijita, altul smead, impielat, vitezist, cu Bentley "negru din 1926". Avand convingerea ca nasterea nu echivaleaza cu inmatricularea mecanica in categoria Binelui sau a Raului, aceasta acomodare producandu-se ca efect al dirijarii educatiei, ingerii pandesc aparitia semnelor care ar valida profetiile, dupa implinirea carora alearga si bizara Anathema Device, urmasa vrajitoarei, si savantul tehnologic in devenire, Newton Pulsifer.

Gaiman&Pratchett rad cu pofta de maniacii "traducatori" de zi cu zi ai Apocalipsei, de aceia care confunda literalul textului, cu literarul, realitatea cu fictiunea, de "alesii" de toate calibrurile care se cauta si, culmea, se identifica exact, in naratiuni despre viitor.

Nu aici este hiba cartii. Pe linie de poveste pura, fara interferentele de critica a societatii distribuitoare de minciuni letale (i.e.: un bestseller de nutritie corectă reprezinta calea sigura catre moartea prin infometare), fara deraierile pe campii atitudinii civic-moralizatoare, in ideea ca Lumea e oricum atat de rea si de scelerata, incat ar merita o Apocalipsa ca la Carte, "Semne bune" se citeste cu placere si simpatie. Cateva situatii sunt memorabile: una dintre ele il are protagonist pe ingerul Aziraphale. Colectionar de carti vechi, acesta isi deschide un anticariat (vorba vine ca isi deschide; caci ori de cate ori se arata un posibil client, il goneşte si trage imediat zavorul, de teama sa nu ii fie fragmentat tezaurul livresc). Obiectul pasiunii? Mai ales, Bibliile cu defecte de editare, cu versete in plus/in minus, cu interpolari tragi-comice ale ucenicilor nemultumiti de mesterii-tipografi (i.e.: Biblia Nedreptilor, Biblia V-o Trag La Buci).
Problema apare in momentul cand formula de scris practicata de Gaiman se lipeşte de voie, de nevoie, dar nu adera convenabil la aceea folosită de Pratchett. Fanii primului, obisnuiti cu intunecimi, rictusuri si stranietati, il vor acuza pe Pratchett ca umple povestea de infantiliazis. Fanii celui de-al doilea il vor arata cu degetul pe Gaiman pentru ca lucrează prioritar imaginatia, uitand sa mai si jongleze un pic cu textul (note, subsoluri, referinţe).

Poate ca echipa Gaiman&Pratchett ajuta prin nume la cresterea vanzarilor. Nu insa si la nivelul cartii, unde ambii autori – fiecare in stilul lui, un master of... – mai degraba isi taie reciproc elanurile decat se sustin.
Intre cei doi, Cineva si-a varat cu grija coada.

(Neil Gaiman,Terry Pratchett, "Semne bune", Tritonic, Bucureşti, 2008, traducere Liviu Radu)

Rezultatul Voturilor

Score: 0.0, Votes: 0