Iata care este prima solutie: in clipa in care esti prins, in clipa in care ajungi pe mana atat de lunga a legii dintr-o dictatura, in clipa in care ajungi fata in fata cu proprii calai, sa iti spui: "Sunt mort". Si e vorba de asumarea totala a caracterului extensiv si iremediabil al mortii tale. Fiind mort, nu mai ai ce sa iubesti, nu mai ai la ce sa speri, nu mai ai ce sa regreti, nu mai ai, deci, pentru ce sa-ti vinzi sufletul.
A doua solutie implica "totala neadaptare la sistem". E vorba de omul care de asemenea nu are ce sa piarda, pentru ca nici nu are nimic. E un vagabond, nu are domiciliu, nu are familie, nu are prieteni, nu are serviciu si, mai ales, nu are ceea ce se numeste "grija zilei de maine". Nici el nu poate fi santajat pentru ca nu imparte acelasi sistem de valori sau de frici cu cel care l-ar santaja.
In fine, a treia solutie implica bucuria paradoxala a luptei fara sorti de izbanda cu sistemul: cu cat el este mai puternic si tu esti mai slab, cu cat el e mai criminal si tu esti mai fragil, cu atat tu te simti mai viu pentru ca te impotrivesti. Pe langa o tarie de caracter rar intalnita, varianta asta presupune si o anumita perspectiva sportiva asupra vietii: "sa iti placa batalia in sine -incaierarea - mai mult decat succesul".
N. Steinhardt, cel care l-a descoperit pe Dumnezeu in inchisoare, pe Dumnezeu, acelasi sprijin pe care atatia alti oameni l-au gasit in beciurile diverselor politii politice, aduce in discutie in final o a patra solutie de scapare: credinta. In esenta, mentioneaza el, la capatul tuturor pretextelor, totalitarismul inseamna mai ales o atractie pentru moarte; tocmai ceea ce ii caracterizeaza pe cei care nu se pot incadra in "haul totalitar" este iubirea pentru viata, nu pentru moarte. Moartea, insa, continua N. Steinhardt, "cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat".
Cand am citit prima data acest text m-au trecut fiorii. E senzatia aia pe care ti-o da zarirea adevarului printre balariile eterne ale minciunii: ceva trist, serios, viu, care te scoate din inertia amortita a propriei mizerii, a propriului orgoliu. Voi spune si eu un lucru, eu, care nu am trait o clipa dupa ce am implinit 6 ani intr-o dictatura, eu, care nu am avut ocazia sa imi arat lasitatea in fata tavalugului constituit de catre statul totalitar, care iti stalceste mintea si iti sfarama inima, in sfarsit, eu, care nu am fost batut, care nu am fost trezit zile intregi din 5 in 5 minute pentru interogatoriu, eu, care s-ar putea sa nu am curajul intr-o dictatura nici macar sa nu fiu un mic calau, asa cum atatia au fost.
Ce e comun tuturor solutiilor de mai sus? (inclusiv cea de-a patra, credinta in Dumnezeu). Cred ca e vorba despre sentimentul profund ca in viata asta nu conteaza cel mai mult sa reusesti. Stiti foarte bine ce se intelege in general prin reusita in viata: realizare materiala, prestigiu social, echilibru familial. In toate cele patru solutii amintite mai sus, nu reusita propriei vieti este miza. Ba chiar, variantele astea devin "solutii" tocmai in momentul in care te-ai decis sa abandonezi reusita in viata. Pentru ca o data ce esti prins in menghina represiunii dictatoriale, viata ta s-a incheiat, cu doua exceptii: caderea dictaturii sau colaborarea cu dictatura. Asadar, solutiile de mai sus sunt numai si numai pentru lucrul asta: sa nu colaborezi, sa nu iti tradezi prietenii, sa nu te tradezi pe tine insuti. Iar elementul comun al tuturor solutiilor de mai sus este tocmai lipsa dependetei de sistemul de valori traditional, care are in centru reusita in viata: ori te consideri mort pentru a nu insamnta moartea in jurul tau, ori esti un paria si deci nu ai cum sa te realizezi in viata, ori te duci cu capul inainte ca un nebun in confruntarea iremediabil inegala si cu sfarsit dinainte stiut numai pentru ca pentru tine conteaza sa ai pentru ce sa traiesti, si nu neaparat sa traiesti, ori, in sfarsit, te ajuta credinta in Dumnezeu, adica inversul realizarii pe aceasta lume.
Si exista, din pacate, imaginea in oglinda: cu cat tii mai mult la propria realizare, cu atat esti mai vulnerabil, mai santajabil, cu atat poti nenorocii mai mult oamenii din jurul tau. Nu cred ca exista un mai pervers si raspandit pretext pentru lasitate si colaborationism intr-o dictatura decat apologia unei vieti cumsecade.
]]>Toate aceste creaturi hibride ale democratiei fiind sforarite din off de neste domni bine, nestiuti de noi astia. Deh, nu spui, persoane importante, nenicule! Pe scurt, in decembrie '89 niste neni ne-au trezit putin, mai bine zis ne-au desteptat cu palme dupa ceafa, ne-au dat un sut in fund si ne-au trimis pe strazi ca sa le aducem puterea de la mangafaua din CC. Noi asa am facut si cuminti i-am dat-o unui un tovaras simpatic, cu zambet larg, revolutionar, care ne-a cerut-o provizoriu zicand ca de fapt el n-o vrea, ca el doar are grija de ea si o pregateste cu atentie pentru balul alegerilor democratice, ca ne apara de mangafaua care a fugit si de teroristii pe care ii stie numai el, ca har, ca mar, ce mai, bibicul combatea tare de tot. Dupa un proces de care si marele Stalin ar fi mandru, a impuscat mangafaua, ca de, nu se facea sa mai steie! Dupa ce s-a razgandit bibicul si s-a dat la coana putere (de, barbat inca tanar si in „puteriâ€), ne-a mai cantat putin cu democratia, ne-a speriat cu unguru' cel rau, cu sula din coaste si cu regele-babau, pana ce l-am ales pe el cu tot neamul lui de mitici la divane. Apoi ne-a trimis la culcare sa facem nani ca eram tare osteniti dupa razbel. Si pentru ca nu adormisera toti a trimis neste mineri sa-i legene duios, dar viguros. Sau cine stie, poate ca atunci sforarul necunoscut i-a aratat pisica bibicului ca sa-i aduca aminte cine l-a pus acolo si sa se poarte cum se cuvine?! Am zis pisica, nu motanul.
De atunci totul a fost simplu pentru dumnealor, un fleac, un mizilic. Fac ce vor ei, ba mai mult, fac de sus, fara rusine, pe noi astia, ca suntem blanzi ca niste vacute! Dar cine sa mai stie cum a fost cu atata timp in urma, mai ales ca noi am dormit si pe deasupra am fost si putin bolnavi, la cot.
Din nefericire naivitatea si prostia noastra i-au ajutat din plin - bravos natiune, halal sa ne fie!
Este inacceptabil ca politicienii, justitia, presa, societatea civila si mai ales brava opinie publica ("care este", dar lipseste cu desavarsire) au permis ca peste acea perioada sa se astearna prafu'! Sa cada gainatu'! Sa se aseze musca! Dar este tipic romanesc! Ca in bancul cu bilele din puscarie: ce vrei ba, ce ma tot intrebi, una s-a pierdut, alta s-a furat, teroristii s-au ......, minerii s-au ......., banii s-au ......., dosarele PCR si ale Securitatii s-au ......., intreprinderile s-au ......., vapoarele (pardon, scuzati!) s-au .......etc. si nimeni nu vine sa le spuna de la obrazul lor de mitocani ce ne dau, condescendent, adanci lectii de morala democratica (citez dintr-un clasic) : "BA PARDON, BA MUSIU, DAR NU-Å¢I MAI PERMIT, MAGARULE!".
Domnule PRESEDINTE Basescu, daca intr-adevar doriti sa va luptati cu sistemul mafiot politico-economic postrevolutionar (aveti marele avantaj ca proveniti din acest sistem si stiti multe) si chiar vreti sa aveti sanse de succes in incercarea de a instaura un sistem normal democratic (o, tempora!), eu va sugerez sa incepeti cu perioada de care aminteam mai sus! Si de la clasicul, genialul, mai mult decat actualul, I.L. Caragiale! COANE TRAIANE, INCEPE DOMNE CU INCEPUTUL! NUMAI ASA POTI SA-I INVINGI ONORABILE! ARATA-LE PACATUL ORIGINAR! ZI-LE BASE DE ORIGINI DACA ESTI BARBAT! ARATA-NE CA NOI, ASTIA, AVEM INTR-ADEVAR PUTEREA SI NOI LE-O VOM ARATA MIZERABILILOR CARE NE-AU PATAT ONOAREA NOASTRA DE ... POPOR! TRIMITE-I LA CREMENAL PE MISEI! DA-LE CU VITRION DE ADEVAR, CA ASA NU MAI MERGE CONASULE! PAROL, SA-MI SARA OCHII, DACA NU-I ASA, NENE!
Eu unul v-am sustinut la acest referendum si sper ca demersul dv. este sincer. Iar daca nu doriti cu adevarat reformarea sistemului si - tradare! - de fapt totul este un balet in grand pas de deux pe tema moartea caprioarei in garaj cu act final pupat piata independentei, atunci, tot eu unul am sa revin la Nenea Iancu fiindca dumnealui le are bine de tot cu politichia!!! Dar voi reveni si la VOT!!! Rezon monser!!!!
STIMA SI RESPECTUL PENTRU PLEBISCIT, MARINERULE!
SALUTARE STIMABILE, NE VEDEM LA VOT!
Onor Cetateanu'
]]>Chiar m-a pus pe ganduri aceasta noua "gaselnita" a guvernantilor nostri si chiar ma gandesc serios la un job in strainatate. Pe fondul imbatranirii populatiei Romaniei , a migrarii "bratelor de munca" stau si ma intreb cine va mai cotiza la aceste fonduri? Nu am incredere in aceste fonduri private, de ce tot noi tinerii participam la aceste proiecte? O sa ajungem ca parintii nostri sa traim dintr-o pensie mizera? Oare asta va rezolva problemele sociale? Vrem sa implementam niste sisteme din afara, ok, oare suntem pregatiti ? Ce nivel de trai e in tarile din care s-a imprumutat sistemul? Cine nu vrea sa plateasca va munci la negru sau va pleca din tara? Care sunt alternativele? Cat de echitabil este ca toti sa cotizam in aceeasi masura?
Aceste fonduri de pensii administrate privat constituite din 2% (procentajul va creste cu 0,5% an de an, pina va atinge 6%) din contributia noastra de 9,5% , a tuturor, se vor lua din bugetul de stat si se vor transfera catre societati private care vor adminstra aceste fonduri. Fonduri adminstrate privat, licitatii, coruptie, spaga,etc.? Din comisioanele de admistrare sa puna macar un banner cu "AICI SUNT BANII DUMNEAVOASTRA" ca macar daca platim sa nu murim prosti. Si asta nu e tot cadrul legislativ nu e pus la punct, sistemele "informatice" nu sunt unse. Nu ca m-ar mira insa stau si ma intreb oare nu o sa se ridice cativa inginerasi economici gen Vlas, Vantu,etc. sa mai traga o tzeapa F.N.I. In cazul in care acest proiect va fi aprobat se va elabora un cadru legislativ; totodata sper ca acest sistem privat de pensii sa beneficieze de o atenta monitorizare a organismelor internationale economice (FMI, Banca Mondiala) si mai ales de U.E.
Intreg mecanismul nu e explicat prea in clar, mai sunt comisioane, taxe de administrare a acestor fonduri. Ce nu se spune e ca legea limiteaza comisionul la 3,5% din contributii si impune o taxa de 10% din profitul investitiilor.
Aceste fonduri nou-create "ar putea crea un deficit asigurarilor de stat de circa doua miliarde euro in urmatorii cinci ani, insa s-ar putea ca in bugetul general consolidat sa nu apara acest deficit", a spus ministrul finantelor, Sebastian Vladescu. Deci viitorul nu e prea roz s-ar putea ca in Romania sa prinda sistemul s-ar putea sa nu prinda. Daca nu va prinde la noi acest sistem si se va inregistra un deficit, cine va plati? Ministrul Vladescu a declarat citez “Nu pot sa va zic acum cum va finanta Romania deficitulâ€. Vreau sa trag si eu un semnal: "ALEGATORI TREZITI-VA".
Si atentie, acelasi minister prevede un deficit de circa 400 milioane anual, ceea ce ar impovara bugetul cu circa 0,2-0,3% din produsul intern brut estimat pe urmatorii cinci ani. Pensii private, 2%, pana aici O.K., intrebarea mea e: costurile privind implementarea, comisioanele de administrare, taxele, etc. cine le plateste?
Deci, contribuabili pregatiti-va "bani albi pentru zile negre" ca "alesii neamului" ne pregatesc niste masuri prin care o sa o ducem putin mai bine ca inainte, dar o sa mai strangem nitel cureaua.
]]>La multe firme care am fost sa ma angajez nici nu se auzise de asa ceva si s-a intocmit o "fisa a postului" ad-hoc, adica :"- ia o foaie alba si trece tu acolo cam ce crezi ca ar trebui sa faci si discutam" stau si ma intreb daca fisa postului nu ar trebui semnata inaintea semnarii contractului individual de munca? Oare vidul de competenta a angajatului nu duce la o frustrare in ambele tabere angajat si angajator? Putem sa facem un lucru, doua, maxim trei bune daca facem mai mult de atat oare va fi munca noastra la fel de calitativa sau ne place doar "sa ne bagam nasu' " ?
Ma intreb: fraze de genul "atributiile si sarcinile de mai sus ......s.a.m.d. au caracter limitativ, conducerea isi rezerva dreptul de a aloca alte atributii specifice postului" pe cine avantajeaza? asa ca TREZIREA!!!!!!
Fisa postului, responsabilitatea, sarcinile de lucru, autoritatea postului sunt lucruri care trebuie spuse pe nume si respectatate de angajat, angajator si colegii de serviciu pentru un mediu de munca pozitiv.
Oare nu toti ar trebui sa stim ce avem de facut si sa fim platiti pe masura rezultatelor? Oare ce urmeaza dupa ce faci primul compromis si ce distanta e pana la frustare sau resemnare? Oare respectarea cuvantului dat sau a altor regului nescrise nu fac parte din respectul unuia fata de celalalt, in conditiile astea nu s-ar face treaba mai buna?
E adevarat ca piata muncii e in deficit in meseriile de baza dar oare adevarata problema nu sta in nivelul de trai in conditiile de munca si de salarizare mai proaste ca in UE din care spunem ca facem parte, dar unde nu neam gasit locu' inca. In UE interesul majoritatii trece in fata interesului minoritatii. Cate firme din vanzari au un sindicat al lor, in Romania e fiecare pe cont propriu. Probabil o sa dureze mult timp pana ce o sa ne dam seama de beneficiile urmaririi doar a interesului general. Noi romanii, nu prea spunem lucrurilor pe nume, tot asteptam sa intervina cineva din afara si nu ne punem de acord cand vine vorba de luat "taurul de coarne". Alta problema a managementului este ca fiecare trebuie angajat la "locul" lui in organizatie, nu se face performanta daca ne dam cu parerea in toate domeniile, nu in cel care stim sa ne facem "treaba" cel mai bine, vremea one-man-show a trecut. Eu cred ca responsabilitatea "lucrului bine facut" intr-o organizatie tine de angajat cat si angajator, depinde de fiecare in parte daca vrea sa faca treaba sau sa se ascunda dupa deget.
Ceea ce ma intriga ca nimeni nu trage nici un semnal de alarma, nimeni nu pune accentul pe conditiile de munca pe care un candidat ar trebui sa le dobandeasca la intrarea intr-o organizatie, ceea ce nu se intampla mai tot timpul; masina, telefonul de serviciu, laptopul sunt doar niste instrumente de lucru. In unele organizatii trebuie sa castigi aceste lucruri acestea fiind privite ca niste privilegii. Nu as spune ca romanii nu sunt mai pretentiosi, ci ca au un nivel de pregatire peste conationalii nostri din UE care sunt retribuitii mult peste job-urile similare din Romania. Alt aspect fiind cel al conditiilor de munca, multi romani au experienta unei cariere in strainatate, si nu mai vor sa munceasca si pe mai putin si in conditii mai proaste; sau care cunosc conditiile de munca din Romania si nu se mai multumesc cu vorbe, cum este si cazul meu. Sunt multe carente in mentalitatea omului de rand, si avem de schimbat mult la acest capitol, dar ma mira de ce nu trage nimeni un semnal de alarma ca si in partea cealalta a angajatorilor trebuie schimbat ceva, in privinta investitiilor, creearea unor conditii decente de munca si motivarea reala pe masura rezultatelor. Nu se mentioneaza in nici un articol ca odata ajuns intr-o organizatie ajungi "sclav pe plantatie" ca nu conteaza cate ore stai la serviciu sau alte eforturi ce trebuie sa le faci, sefii vad numai targete indiferent peste cine calca sau prin ce eforturi atingi acele targete.
Stau si ma intreb organizatia are nevoie de calificarile mele, de aptitudinile mele, de cineva sa-si faca treaba constiincios, sa intretina relatiile comerciale cu clientii, colaboratorii etc. sau de cineva care sa formeze alti oameni la randu meu pentru ca pana la urma nimeni nu e de inlocuit. Adica stiind ce sunt dispus sa fac pentru organizatie atunci ce face organizatia pentru mine? Daca maine intru intr-o organizatie ce devin eu muncitor, angajat, slujbas sau partener?
Romanul nu este invatat sa multumeasca, sa incurajeze atunci cand un coechipier are vreo realizare deosebita sau impartaseste si celorlalti colegi "cheia" succesului lui. Inca mai avem multe pacate dar eu cred ca adevaru e pe undeva la mijloc nu e detinut exclusiv de una din parti. Toti ajungem la un anumit nivel in cariera in cadrul unei organizatii depinde de managementul acelei organizatii daca stie sa isi pastreze valorile in ograda propie si daca doreste sa se faca curetenie pe ici pe colo prin punctele esentiale.
Eu cred ca nu conteaza cine ne trage ciubotele, conteaza daca are cine coase opincile.......ca daca s-or rupe opincile nu's cine o mai trage ciubotele.
P.S. Targetul de tara ar trebui sa devina luarea tuturor "masurilor" pentru pastrarea opincilor, nu lustruirea ciubotelor.
]]>Cand am ajuns la Beldiman mi-am dat seama ca niciodata nu am mai privit cladirile mai sus de parterul cu vitrine sau mai sus de semaforul de pe trotuar. Nu mai vazusem niciodata ghirlandele de flori de pe cladirea vis-a-vis de coloane la Romana sau cat de sinistru arata spitalul Coltea cu toate ca este a cladire frumoasa. Cat am ramas pe loc, pret de cateva minute s-au lovit de mine o multime de trecatori, care de care mai grabit si mai neatent. Atunci m-am mutat intr-un loc mai retras si am inceput sa ma holbez la trecatori.
Ieseau de la metrou ca dintr-un musuroi de furnici, invadau trotuarele si grabiti isi vedeau de drumul lor, fara sa ridice privirea din pamant sau de pe treptele scarii rulante, nu se mai impiedicau de mine, ci se impiedicau intre ei. Am coborat si eu la metrou hotarata sa ma intorc acasa, numai ca, ghinionul meu, sosise alt transport de termite care navaleau spre iesirea din furnicar, iar eu incercam sa cobor. Am ajuns in statie, am luat si eu metroul spre Unirii, la Unirii, trebuia sa schimb magistrala, asa ca m-am integrat de data asta intr-un roi care se indrepta in directia in care voiam si eu sa ajung. Am ajuns la trepte, doar ca si aici ajunsese un transport de termite. Termitele care au ajuns, se indreptau vertiginos catre treptele pe care grupul meu de termite trebuia sa coboare. Termitele de jos au fost mai rapide si au inghitit treptele inainte ca noi sa apucam sa coboram. Cred ca ne si coplesisera numeric, pentru ca noi coboram in sir indian, pe langa balustrada, in vreme ce invadatorii de jos acaparasera tot centrul treptelor. Astia care urcau, priveau in jos, noi astia care coboram, la fel. Oricum, nu am avut indrazneala sa ridic privirea decat cand am ajus in statie pentru ca mi-era teama ca as putea calca in gol, iar in spatele meu mai erau termite care chiar se grabeau sa coboare. Abia acolo am vazut cat de caraghiosi eram cu totii privind in jos. Daca trebuie sa ajungi in alta directie, este aproape imposibil sa traversezi masa aia miscatoare de unul singur. La fel de dificil este sa cobori din metrou cand esti singura persoana care vrea sa iasa. Asta pentru ca sunt minim 6-7 termite care vor sa intre in metrou si toate asteapta deschiderea usilor ca pe un "go" intr-o cursa spre nu-stiu-unde, si se "strecoara" pe langa tine cu toate ca ar trebui sa astepte sa iesi.
Vi s-a intamplat?
]]>Ma gandesc la Romania, la ce am lasat in urma, ma gandesc ca am imbatrinit ca am intrat in partea responsabila a vietii mele, ma gandesc ca nu vreua asta, ma gandesc ca asta ma asteapta de acum? Gata? Doar munca? Shi atat? Imi vreau viatza inapoi, cea de inainte.
Ma gandesc ca din nou va trebui sa stau pana la 6 in loc de 5 pentru ca nu am cum sa ajung acasa, nu stiu cum, nici acum, bine teoretis stiu dar mi-e lene prefer sa stau o ora in plus shi sa ma duc cu masina :P
Ma gandesc la prietena mea cea mai buna care inca imi trimite mailuri in fiecare zi shi ma intreb pana cand?
Cat timp va trece pana va realiza ca eu am plecat shi ca degeaba ma suna ca nu mai pot fi acolo in cinci minute sa ne vedem la o cafea shi o barfa.
Pana cand se va mai simti legata de mine? Pana cand va mai avea timp sa stea sa vb cu mine pe mess, shi pana cand atunci cand va fi trista va da 18 centi pe un mesaj sa fie langa mine?
Timpul trece atat de repede, sunt aici de o luna shi o saptamana shi inca tin legatura cu toti, ma agat de orice, programez intalniri, nu ma dezlipesc de calculator.
Ma gandesc la "el", imi pun statusuri subtile, tresar cand vad ca e on line, tresar de fiecare data cand imi aud telefonul ca suna, e doar colegul ma anunta ca maine dimineatza nu ma poate duce la munca.
Acum doua nopti a venit, mesajul mult asteptat, de atunci pauza.
Ma trezzesc ca toata ziua caut cheap flights, pana la Budapesta de la Budapesta, pana la Bucuresti...
Shi atunci ma loveste ce mai vreau eu de la Romania? De ce nu ma pot desprinde, de ce nu pot sa-mi vad de viatza mea? De ce refuz in continuare sa profit dde ocazia care mi s-a dat? Chiar nu reusesc sa realizez ce am in maini? Ca risc totul pentru ce?
Mi s-a atras atentia ca sunt scanate calculatoarele, nu ma intereseaza, simt nevoia sa spun, da cui? Sunt complet singura aici, ma apuc sa-l atac pe colegu de birou cu "tragedia" mea ce-i pasa lui? de ce sa-i pese?
ma gabdesc ca eu am ales atsa eu am semnat contractul, dar din ce motive shi cu ce pret?
Tin minte shi acum momentul cand mi-a venit pe mail, toata ziua il sunasem pe "el", nici un raspuns nu primisem de o saptamana shi excat atunci a venit contractul, l-am semnat l-am scanat shi l-am trimis inapoi, a doua zi a sunat telefonul era "el" isi cerea scuze pentru ce s-a intamplat...shi ce? era prea tarziu.
Ma gandesc ce ocazie as fi ratat din cauza lui, shi totusi acum vreau inapoi, vreau inapoi la existenta mea mizera shi la suferintza mea, la noptile planse in camera mea unde nu ma auzea nimeni, la betiile cauzate de un mesaj prost interpretat, la insomniile care ma bantuiau in ultima vreme, la prietena mea care imi spunea gata, nu uita ca pleci, ganxdestete ce te asteapta, ce ocazie ai...
intradevar ce ocazie, pe care refuz sa o vad shi refuz...
Ma simt singura...poate e un strigat de ajutor sau poate nu....
Doar pentru ca suntem “Leiâ€, din nascare?!...
Oare le voi mai reintalni, sau regasi vreodata?!...
Sau ni se mai intampla,... sa ne urcam, doar asa, din greseala intr-un “trenâ€, in care niciodata n-ar fi trebuit sa fim si in care realizam in final, ca nici n-am vrut sa ne fi aflat vreodata!... Atunci, arareori, ne dam brusc seama, si sarim din mers!...
Alteori insa, mergem pana la destinatie si realizam abia atunci cat de mult am gresit!... Paradoxal, piederea unui “tren†ne poate ajuta mai mult decat am fi crezut vreodata... Ne dezvaluie si alte laturi ale vietii, ne provoaca sa descoperim in noi insine solutiile problemelor care ne framanta, sau cu care ne confruntam in momentul respectiv, ne transforma, ne fac mai puternici!... Ba, uneori, dupa o vreme, se intampla sa realizam ca de fapt, “trenul†pe care il “pierdusem†nici macar nu ne era destinat: nici macar nu era “trenul nostruâ€,... deoarece ne-ar fi dus intr-o directie, sau catre o destinatie total gresite!...